Vasile Blaga transpira abundent în pat, deși aerul condiționat transformase camera într-un frigider, aproape. Problema era că Mamadou nu se întorsese cu palinca nici acum, după o zi. Ba îi mai tăiase și soneria, așa că nu putea să sune după Moussa, să-i aducă măcar el, micul și credinciosul lui slujitor, palinca și slana și ceapa și pita de care avea atâta nevoie.
Era prima dată, de când se afla în exilul său senegalez, când Vasile se simțea prizonier. Nu putea manevra transperantele, așa că nu știa dacă e noapte sau zi. Nu avea nici televizor în cameră, nici telefon, nimic să-l conecteze cu lumea exterioară. Nu mai avea la dispoziție nici măcar soneria… E drept, avea computer, laptop și tabletă, dar nu avea Internet, iar ceasurile tuturor device-urilor fuseseră setate să arate ore diferite, ani diferiți, zile complet diferite. Nu știa nici dacă vreo dată era reală, nici cât de departe de realitate erau. Totuși, i se părea ciudat să fi călătorit în timp. Căci computerul îi arăta că ar fi în septembrie 1975, laptop-ul îi arăta că este în 2004, iunie, iar data de pe tabletă era exact din ianuarie 1996. Chiar dacă știa că este în 2012, începuse să-i placă ideea că ar fi, de fapt, 1 ianuarie. Adică ziua Sfântului Vasile. Era, așadar, ziua lui. Trebuia să petreacă, să bea și să dea de băut, să primească urări de la viermii din partid, să se rupă în gură până la orele prânzului, după care să înceapă să dea telefoane la toate numele din agendă și să spună măscări. Așa era în fiecare an de 1 ianuarie. Ce vremuri…
Dar acum, când nu putea nici măcar să iasă pe geam, pentru că nu putea ridica transperantele, când era încuiat în cameră…
Mai mult din automatism, se duse spre ușa de la ieșirea din cameră și apăsă pe clanță. Ușa se deschise fără nici o problemă și-l lăsă pe Vasile Blaga să iasă din cameră, în mijlocul unui hol larg. Pereții erau acoperiți cu un material metalic mat, podeaua era acoperită cu o mochetă gri-metalic, iar lumina venea doar de la neoane. Aici nu exista nici o fereastră, nici o plantă, nici măcar vreun tablou sau vreo fotografie, cum mai puneau oamenii pe holul caselor. Totul metalic, totul aseptic, de parcă s-ar fi aflat pe holul unei nave spațiale, așa cum văzuse el în filmele proiectate la cinematograful din Petrileni. De fapt, nu era chiar un cinematograf, era Căminul Cultural care, din când în când, se transforma în cinema. Lui îi plăceau filmele științifico-fantastice, mai ales cele sovietice, în care tovarășii sovietici, membri ai Partidului Comunist al Universului Sovietic, călătoreau în spațiu și eliberau planetă după planetă, aducându-le comunismul, așa cum eliberaseră și România. Ei bine, pe navele spațiale ale tovarășilor sovietici din PCUS exact așa erau holurile.
Ca în transă, amintindu-și filmele copilăriei și ale adolescenței, Vasile Blaga o luă pe hol, la dreapta. Apoi, brusc, se întoarse și o luă în direcția opusă, amintindu-și replica lui favorită din acele filme: „Mereu la stânga!“.
După ce merse pe un arc de cerc vreo cinci minute, fără să întâlnească țipenie de om, Vasile Blaga văzu, în sfârșit, o ușă. Se apropie cu grijă, lipit de perete, deși credea că este exagerat. Din cameră (sau ce s-o fi aflat în spatele ușii) se auzea muzică, la un volum extrem de puternic. Pe sub ușă se vedea lumină. De fapt, se vedeau lumini, mai multe, colorate, de parcă în partea cealaltă ar fi fost o discotecă din anii ’80. Așa era și muzica, din anii ’80. Blaga ajunse lângă ușă și-și lipi urechea de ea. De auzit nu auzea nimic altceva decât muzica, atât de puternică încât acoperea orice alt zgomot. Își luă inima în dinți și apăsă pe clanță. Nici ușa asta nu era încuiată, așa că pătrunse ușor înăuntru.
Nu era o cameră. Adică era, dar nu o cameră ca a lui. Era o cameră mult, mult mai mare. De vreo zece ori mai mare? De cincisprezece ori? Greu de spus. Camera era plină. erau cel puțin 30 de fete, vreo 15 băieți, printre care și Mamadou, Moussa, Mbaye, Souleymane, bucătarii, șoferii și încă niște unii pe care nu-i recunoștea. Toată lumea dansa pe muzica pusă de un DJ cam grăsuț. Când se uită mai bine, își dădu seama că DJ-ul era Dorin Cocoș. Agitându-și mâinile și țopăind, Blaga începu să urle, în speranța că va fi auzit:
– Dorineeeee! Dorineeeee, fratemeleu, Dorineeee!
Nimeni nu auzi ce strigă, dar de văzut îl văzură cam toți, mai ales când se împiedică și se rostogoli până în mijlocul petrecerii, doborând câțiva participanți ca pe niște popice. Cocoș observă și el mișcarea, așa că opri muzica și se repezi să-i dea o mână de ajutor prietenului lui, care părea că nu mai mișcă.
– Vasile, ce ai pățit, Vasile? Mai trăiești? Ai pățit ceva, Vasile? Te-ai lovit, te doare ceva? Vasile, te implor, spune-mi ceva, Vasile, te rog.
– Pa-lin-că!
– Poftim? Ce ai pățit? Ce te doare mai exact?
– Pa-lin-că, Dorine. Vreau palincă!
– Aaaaaa… Băi, repede, dați-i niște palincă prietenului meu. Simplă, rece, în pahar de apă! Vite, vite!
Toți cei prezenți la petrecere, mai puțin cei doi tineri care nimeriseră sub Vasile Blaga, se repeziră ca niște găini descăpățânate în căutarea palincii. Moussa, singurul calm în mijlocul acestei agitații generale, stătea cu mâinile încrucișate și se uita cu dispreț la toți cei din jur. El nu mai mișca nici măcar un singur deget pentru hapsânul ăla mincinos.
