Michelle Obama a intrat deja în campanie electorală. Încă nu mi-e clar pentru ce post va candida atunci cînd, asemeni lui Hillary Clinton, își va lua destinul în propriile mîini. Dar cînd prezinți Oscarul pentru cel mai bun film al anului (prin intermediul unui duplex demn de cel mai propagandistic episod din The West Wing), alături de simpatizantul Jack Nicholson („I even voted for Dukakis, the true test of a Democrat“), e limpede că ai planuri mai mari decît un block – buster de dinainte de criză.
Cine știe, poate că președintele Obama – căruia democratul Steven Spielberg i-a fabricat deja o apologie aboliționistă pe nume Lincoln – are de gînd să înființeze Ministerul Cinematografiei. Sau postul de guvernator al Holly wood-ului. Prima Doamnă e eligibilă pentru ambele funcții, cu condiția să se îmbrace regulamentar de la Prada (cum a făcut-o Anne Hathaway duminică seară), Oscar de la Renta (cazul actriței Amy Adams) sau Armani Privé (cum foarte inspirat a decis Jessica Chastain, agentul CIA care-l vînează pe Osama bin Laden în Zero Dark Thirty). Adevărul e că la Hollywood o rochițică neagră cu bulinuțe ieftine – cum a purtat Michelle Obama în 2011 la The Today Show, spre a demonstra națiunii că empatizează cu criza mondială – nu-l mai poate impresiona nici măcar pe mexicanul care se ocupă cu strînsul rahaților lui Jinxy. Jinxy fiind, după cum probabil ați ghicit, potaia pufoasă a Evei Longoria.
Dar să revin, totuși, la premiile în sine, care nu au fost total viciate de acest episod politic demn de filmografia lui Ed Wood. Iar vestea bună e că, la pachet cu tradiționalele bullshit-uri hollywoodiene (Oscarul acordat animației Brave, momentul muzical susținut de actorii din Les Misérables etc.) sau cu premianții meritorii, dar perfect previzibili (Daniel Day-Lewis, Anne Hathaway, Michael Haneke, Quentin Tarantino, Adele, Argo și epopeea cu suricate Life of Pi, la categoriile tehnice la care a fost nominalizată), Academia Americană de Film ne-a furnizat trei surprize notabile. Vestea proastă e că una dintre ele e cea mai neplăcută din istoria recentă a absurdului american.
Dar să le luăm pe rînd. Mai întîi, Oscarul pentru rol secundar masculin acordat, absolut meritat, lui Christoph Walz, deși acesta cîștigase același premiu în 2010, pentru Inglourious Basterds, iar favoritul categoriei era Tommy Lee Jones (al cărui singur Oscar datează din 1994), excelent în rolul aboliționistului hardcore Thaddeus Stevens din Lincoln. Apoi statueta pentru rol principal feminin, cîștigată de Jennifer Lawrence (Silver Linings Playbook) și nu de Emmanuelle Riva (Amour), deși aceasta din urmă împlinise duminică 86 de ani, cu 64 mai mult decît prima și, în consecință, zero șanse de a repeta isprava. În fine, Oscarul pentru regie cîștigat de Ang Lee pentru ceea ce, în teorie, pare a fi ecranizarea unui bestseller despre misticismul de coafor, à la Paulo Coelho, și dresura de tigri bengalezi. Iar în practică e un enorm atlas zoologic 3D.
Favoritul acestei categorii era Steven Spielberg, care n-a mai cîștigat un Oscar pentru regie de la Saving Private Ryan (1998). Iar în 2006, cînd livrase excelentul Munich, fusese învins, sub genericul „Best Achievement in Directing“, de către același Ang Lee, care lansase atunci, pardon my french, o bășină gay pe nume Brokeback Mountain. Istoria absurdă s-a repetat și acum. Cînd e clar că, oricum ar fi el și oricîte layer-e de propagandă ascunde sub imaginea semnată de Janusz Kaminski, Lincoln e un produs cinematografic net superior lui Life of Pi. Dar Hollywood-ul pare mai interesat acum să premieze tehnologia decît cinematografia. (Ați obervat ce s-a-ntîmplat cu admirabilul film al lui Paul Thomas Anderson The Master? Absolut nimic.). Lucru de înțeles, pe undeva, dacă ne gîndim cîți bani s-au băgat în curul 3D-ului și cîte mall-uri din America își propun să trăiască din IMAX-uri, hamburgeri și cinefilii obezi, de ziua a șaptea.
Publicat în Cațavencii, nr. 8(86), 2013
