Regina Hall, Amy Schumer și Wanda Sykes au prezentat o ediție care s-a remarcat mai mult prin scandalul Will Smith – Chris Rock (Smith l-a pălmuit în direct pe Rock, pentru o glumă neinspirată la adresa soției sale, Jada Pinkett Smith) și prin controversata decizie de a scoate din transmisia live opt dintre premieri (cele tehnice: editare, sunet, design, machiaj), pentru scurtarea timpilor de emisie și creșterea interesului galei. Yeah, right.
Premiile Academiei Americane de Film au ajuns un simplu eveniment monden. Oscar-urile au căzut în credibilitate, în apetența și intenția de vizionare a publicului, mai rău ca Eurovision-ul. Audiența în continuă scădere din ultimii ani are o explicație. Să enumerăm cîștigătorii ediției 2022: surdo-muți (CODA – cel mai bun film), femeie în vîrstă (Jane Campion, The Power of the Dog – regie), afro-american (Will Smith, King Richard – actor în rol principal), predicatoare pro-LGBTQ+ (Jessica Chastain, The Eyes of Tammy Faye – actriță în rol principal).
Premiile Oscar – cîndva, o garanție, dacă nu neapărat a calității, măcar a semnificației mesajului, a ideii poveștii, a performanței actorului atins de magia zeiței celei de-a șaptea arte – sînt astăzi irelevante, nu mai înseamnă absolut nimic ca recomandare de vizionare. Publicul s-a săturat de deciziile Academiei, care premiază doar incluziunea, discriminarea pozitivă și noile tendințe de corectitudine politică. Oricum, de cînd sala de cinema s-a mutat în sufrageria sau dormitorul de acasă, iar filmele au lăsat pe ecran locul serialelor, emisiunilor reality show / concurs sau dramelor fabricate în stil tabloid telenovelistic, modul de a petrece timpul cu partenerul la un film, la mall, e deja trecut. Consumul de entertaininment s-a modificat radical în ultimii ani (spectatorul preferă serialul – chiar dacă un film propune personaje memorabile, interesante, urmăribile, omul n-are răbdare să aștepte cîțiva ani pentru eventuala continuare), pandemia a dat doar brînciul decisiv echilibrului instabil de pînă atunci. Faptul că cineva țopăie cu o statuetă în mînă și mulțumește exagerat în fața camerelor – o imagine scurtă, la încheierea buletinului de știri de a doua zi după premiere – nu mai înseamnă nimic pentru nimeni. Nici pentru comunitatea artistică, în majoritate ignorată sau ostracizată pentru tentativele de evadare din normele impuse, nici pentru privitor, care, în puținul timp liber rămas după job, își ia de pe Netflix sau HBO porția de escapism din realitatea imediată.
Oscar e un bătrînel ajuns la 94 de ani care nu mai vede, nu mai aude, dar, în sinea sa, zice că le potrivește. Și nu prea le mai potrivește de mult.
