La Bookfest am stat de vorbă cu mai mulți scriitori despre soarta capodoperelor literare care nu au apărut în timpul vieții autorilor lor. Dar și despre capodoperele făcute din piatră sau din nobilul ei echivalent, marmura. Optimiștii cred că există un destin al capodoperelor, care le ferește de dispariție. Nu mai cred asta. Manuscrisele, mai ales, au nevoie și de noroc, dar și de protecție în perioada în care așteaptă la sertar să fie publicate. Fiindcă cenzura e forma modernă a barbariei culturale.
Căci barbaria poate duce și la dispariția sau la mutilarea capodoperelor într-un singur exemplar, din piatră sau din bronz. Statuile pot fi distruse cu ciocanul sau, mai nou, cu pickhamerul, iar clădirile monumentale pot fi demolate dintr-o lovitură, cu explozibili, de fanatici, ori cu buldozerul, de șefi de stat totalitari, sau încetul cu încetul de cei care văd în ele o sursă de materiale de construcție. Dacă intrăm în detalii, ne-am pierde printre crimele culturale pe care oamenii le-au săvîrșit împotriva umanității, convinși că fac un bine omenirii sau, cel puțin, credinței lor. Un calif arab decide că Biblioteca din Alexandria trebuie incendiată, cu toate zecile de mii de manuscrise ale ei, fiindcă dacă acele manuscrise se potrivesc cu învățătura Coranului pot fi arse fără nici o pagubă, căci rămîne Coranul care le conține, iar dacă nu se potrivesc, cu atît mai rău pentru ele. Nici creștinii n-au fost mai îngăduitori: au ars, au demolat și au desfigurat cînd s-au văzut la putere. Să ne întoarcem însă la destinul recent al capodoperelor.
Bulgakov n-a apucat să vadă publicat romanul său Maestrul și Margareta. Dacă n-ar fi fost devotamentul soției sale, care a păstrat manuscrisul douăzeci de ani în așteptarea momentului cînd romanul a putut să apară, probabil că această capodoperă n-ar fi supraviețuit. La noi, s-ar fi ales praful de ultimele opere ale lui Vasile Voiculescu, dacă n-ar fi existat cîteva persoane din familie care să-i păstreze cu sfințenie manuscrisele, deși autorul lor era pus la index și după moarte, încît manuscrisele lui puteau fi întrebuințate ca probe împotriva celor care le-au ocrotit. Știe cineva cîte manuscrise au dispărut la noi, la fel ca statuia ecvestră din bronz a lui Carol I, a cărei soartă nu se cunoaște nici azi, deși uriașa statuie care a fost extrasă din centrul Bucureștiului nu putea fi subtilizată ca un portofel, fără martori? Memoria noastră colectivă funcționează prost, dacă nu cumva reacționează și azi cu lașitate. Dar cînd vezi cum reacționează comunitatea internațională față de talibanii de tot soiul care dinamitează memoria culturală a omenirii, te întrebi de ce toți acești ucigași culturali nu sînt puși pe o listă internațională de urmărire, iar pe capul lor să se pună un premiu, vii sau morți. De ce nu se face asta? Fiindcă un asemenea precedent ar însemna ca și pe capetele distrugătorilor culturali din comunism să se pună un preț asemănător, vii sau morți.