În 1984, am plecat la Iaşi, împreună cu Mariana Marin, să citim publicului din măreţele noastre opere. A fost prima oară cînd am zburat, şi eu, şi Madi. Eram cu stomacul în gît, dar voiajul a decurs cum nu se poate mai bine. Prietenii din dulcele tîrg ne-au primit aşa cum numai ei ştiu. Nu ne-a lipsit nimic, nici cafeaua, nici vinul, nici mîncarea.
Pentru cei care s-ar putea mira de absenţa lipsei, ar trebui să spun că eram în plină criză alimentară, totul era cartelat, zahăr, pîine, ulei, carne sau alte alea. Zece ouă pe lună era norma de familie şi jumătate de kil de carne pe săptămînă. În dimineaţa ultimei zile, am poposit în casa lui Mihai Dinu Gheorghiu. Soţia lui a scos din frigider un carton cu două ouă şi ni le-a pus la fiert, să avem ceva lîngă nechezol. M-am uitat aiurit la fetiţa lor şi m-am simţit un mizerabil că am mîncat din porţia copilului. Dar te poţi împotrivi poftei? Mi s-a părut că văd în ochii puştoaicei acea ură definitivă împotriva cotropitorului. După cîţiva ani, Mihai avea să părăsească România pentru Franţa, unde a avut o frumoasă traiectorie universitară.
L-am revăzut prin 2007, la un restaurant (unde te poţi întîlni cu un amic, la Paris, dacă nu într-un restaurant?), unde am început – cum zice o vorbă proastă – să depănăm. I-am amintit episodul, peste care trecuse un sfert de veac. Mihai şi soţia lui s-au uitat la mine ca la un nebun. „Domnule, păi nouă nu ne lipseau ouăle, socrul meu lucra la gospodăria de partid şi aveam de toate!“ În clipa aia, numai Caragiale a mai putut să mă scoată din ridicol. „Da? Atunci nu mai ai nici un haz!“
Publicat în Cațavencii, nr. 1 (79)/2013
