Lucrul de care are nevoie și la care visează un scriitor foarte tînăr e încrederea. Da’ nu orice încredere, ci neapărat cea oferită de un scriitor celebru, cunoscut de mase, în top, cu cărți și, de ce nu, simpatic. Toată adolescența am visat că va veni la mine scriitorul X, care, doar frunzărindu-mi operele scremute, să aibă revelația finală: „Ăsta e! Cum te cheamă, tinere geniu?”. Iar tu (adică eu) să cobori fruntea cu melancolie modestă și să ridici ochii scăpărători, fulgerîndu-ți contemporanii: „Ați văzut, bă, dobitocilor?”. Astea erau visurile. Realitatea era alta.
Cenaclul “Săgetătorul” al lui Tudor Opriș a ocupat ani de-a rîndul etajul unu de la Ateneul Tineretului, actualul sediu al ICR. N-au mai rămas din vremurile de odinioară decît niște graficieni. În rest, totul e neschimbat. Tudor Opriș era o figură remarcabilă. Gentil cu poeții, tandru cu poetesele, avea un entuziasm nebun pentru producțiile noastre debile. Poate doar demonul neadormit de sub fruntea lui înaltă, cu păr moale ca mătasea, să fi putut vedea talent acolo unde nu era. Dar nu despre Tudor e vorba. Fetele pot povesti mai multe. Azi vreau să să vă povestesc despre colegii mei talentați, cei care mă făceau să mă zvîrcolesc de invidie. Prima era Aurora Tocaciu, colega mea de la “Neculce”. Blondă, mărunțică, rotundă, energică, Aurora duduia de energie. Era proverbială. Pe lîngă ea, Irina Gorun părea un sfinx. Brunetă, misterioasă, părea geniul neguros al cenaclului. M-a provocat la un jam session, la pian. Habar n-aveam de pian. Așa că am clămpănit la el, pînă cînd s-a lămurit. Nu eram bun de nimic. Nicolae Peniuc era starul. Poezii elaborate, micul mare geniu neînțeles. Se zvonea despre el că avusese o mie de femei și că-i furase o gagică lui Florin Piersic. Nu foarte departe, Bogdan Ghiță Ulmu părea, din start, destinat unei cariere teatrale.
Adevărul e că geniul oficial era Vasile Poenaru. Îl uram și îl invidiam sincer. El era viitorul poeziei. Debutase la 16 ani, nu mai e nimic de spus. Zîna bună era Doina Doru. La Doina visam toți, în secret. Asta cînd ne dezlipeam ochii de la Olga Neagu, poeta oficială. Înaltă, distantă și sexy, Olga nu a dat niciodată vreun semn că ar interesa-o puietul cenaclului. La Katia Fodor nu ne puteam uita. De ce? Era de rău? Da, era. Ca un leu amușina Dinu Adam, alt poet pe care l-am invidiat de moarte.
Iar eu? Eu eram la caracudă. Mie nu-mi ieșeau versurile și simțirile nici să mă tai. Pe scurt, cel mai nașpa e să fii caracudă printre copiii-minune. Uneori, îți vine să te lași de literatură!