Aţi auzit recent de CFR? Poate n-aţi mai mers de multă vreme cu trenul, poate nici măcar pe lângă gări nu v-aţi nimerit, dacă nu locuiţi în metropole gen Tecuci, unde gara este inevitabilă, dar măcar de scandalul zecilor de naşi cercetaţi penal trebuie să fi auzit. Sau, dacă nu, măcar despre celebrul Necolaiciuc, omul care plătea scobitorile achiziţionate pentru CFR cu de o mie de ori greutatea lor în aur. Atât naşii cât şi Necolaiciuc spun povestea unui jaf sistematic, a unor furturi constante, organizate, care au dus CFR pe buza prăpastiei.
Se spune chiar că CFR ar fi vrut să se sinucidă de mai multe ori, dar a ales ca metodă de luare a propriei vieţi legatul de şinele de cale ferată. Cum trenurile întârzie, în ultimii 20 de ani, cu zeci sau chiar sute de minute, CFR s-a plictisit de fiecare dată aşteptând şi s-a întors la găştile politice care de-abia aşteptau să o jefuiască până la piele.
Acum se discută din ce în ce mai insistent despre privatizarea CFR. Cică ar fi o cerinţă dintre cele multe pe care le are FMI. Sau, dacă nu-l privatizăm, măcar să-i punem manageri privaţi. Aşa că sunt arestaţi controlorii de bilete, sunt vânaţi chelnerii de la vagoanele restaurant, se pregăteşte demascarea corupţiei taxatorilor de peron, care permit accesul în gări tuturor aurolacilor, cuvelor şi taximetriştilor piraţi.
Între timp, nereformat, fără management performant, cu datorii continue la furnizori şi la stat, CFR vrea să contracteze un nou împumut, în valoare nu nu mai puţin de 495.115.560 lei. Adică un chilipir de 110.000.000 de euro. Fiind ditamai compania de stat, este evident că, dacă CFR nu-şi revine, acest nou credit va fi acoperit, ca şi cele anterioare, din buzunarele noastre, care unora le par fără fund. La începutul anului, prin conversia în acţiuni a datoriilor CFR, guvernul MRU ne-a mai scos din buzunare peste 900.000.000 de euro. Dacă la ăştia vom adăuga şi cele 110 milioane din creditul de faţă, vom putea povesti nepoţilor peste ani că ne-am lăsat făcuţi, în doar 12 luni, de un miliard de euro. Iar când nepoţii ne vor întreba cât de bogaţi eram noi de ne permiteam astfel de peirderi, le vom răspunde, probabil ruşinaţi, că bogaţi n-am prea fost niciodată, dar proşti…
Publicat în Cațavencii, nr. 44, 7-13 noiembrie 2012