Din punct de vedere turistic, Delta Dunării înseamnă plachie de crap, storceag de somn și o plimbare în viteză spre Pădurea Letea, acolo unde tot felul de vehicule improvizate pentru un safari scurt duc doritorii să vadă caii așa-ziși sălbatici. Cum să întrebi dacă a înțeles ceva din biodiversitate melteanul care zace cu berea în mână în piscina pensiunii din Mila 23, la întoarcere din „turul Deltei“? Ar fi luată ca o jignire, așa că mai bine nu încercați. Ceva mai încolo de Mila 23, pe la Crișan, o pensiune organizează un tur pentru vizitarea ghiolurilor. Turiștii se îmbarcă în „corsar“ – o șalupă carosată, rapidă, cumpărată cu bani europeni, cu 12 locuri și motor de 250 CP, alimentat cu benzină subvenționată. Barca glisează spre ghiolul Lideanca cu peste 60 km/h și cu difuzoarele date la maximum. În acordurile manelei deltaice, turiștii fac poze din viteză unor maluri amorfe, verzi, un amestec de stuf și sălcii, însă cei mai mulți vorbesc între ei, nici măcar nu privesc Delta care fuge amețitor în jurul lor. Se anunță o aventură interesantă, pentru că au cotizat toți și au dat șpagă barcagiului să îi ducă să vadă pelicanii pe ghiolul Dracului, aflat în afara traseelor turistice oficiale.
După un ocol prin ghiolurile Lideanca și Văcar, unde singurele păsări care se încumetă să se apropie de bolidul cu turiști sunt niște pescăruși care stau în siajul bărcii pentru a culege peștii tocați de elice în apa mică, turul Deltei continuă. În drum spre ghiolul Dracului, prilej bun pentru turiști de a mai deschide niște cutii cu bere și a cere melodii cu dedicație barcagiului, care are în stăpânire și difuzoarele generoase în decibeli ale bărcii. Cu trecerea timpului, Delta începe să fie plictisitoare – aceleași maluri cu stuf și sălcii, nimic spectaculos, ici și colo câte o egretă speriată își ia zborul dintr-o salcie și câteva perechi de rațe reușesc în ultimul moment să evite barca ce se năpustea în viteză asupra lor. Ceea ce nu văd turiștii care se distrează în turul Deltei este că în spatele bărcii propulsate de cei 250 CP se ridică valuri mari, care lovesc malurile ca un tsunami. În stuful de la marginea canalului, în apa mică, printre nuferi și pâlcuri de brădiș sunt cuiburile găinușelor de baltă și ale lișițelor, iar în cuiburi sunt deja ouă. Valurile răstoarnă cuiburile și ponta de anul acesta este compromisă, însă asta nu e totul pentru că o egretă revine după ce tăvălugul cu manele se îndepărtează și încearcă să vâneze câțiva peștișori din apa de o șchioapă de la mal.
Ceea ce nu știu turiștii din „corsar“ este că egreta e o pasăre ihtiofagă ce vânează pești de talie mică, în apele mici de la maluri, și face asta folosind exclusiv vederea. Numai că apa de la mal a fost tulburată grav de valurile care au spălat malul și ar trebui așteptat încă 10-15 minute pentru ca apa să se limpezească și peștișorii să revină spre maluri, la adăpost. Egreta are răbdare și strategie de vânătoare, însă după cinci minute mai trece un „corsar“ cu turiști și un nou tsunami se abate peste maluri. Egretele flămânzesc pentru că a început sezonul turistic, Delta se umple cu turiști, mai mult de trei sferturi dintre ei nici măcar nu plătesc taxa simbolică de intrare în Rezervație, ca să nu mai spunem că mulți dintre turiști nici nu iau în seamă ideea că Delta ar fi o Rezervație. De ce ar face asta când până și localnicii care se ocupă cu turismul consideră Rezervația o pacoste în calea afacerilor lor? Barca noastră rapidă, cu turiști cazați în Crișan, a ajuns în cele din urmă în ghiolul Dracului. Barcagiul este și el luat de valul aventurii după ce a consumat patru-cinci beri oferite de turiști, deci spune că vrea să se țină de cuvânt și să le arăte pelicanii, așa cum numai el știe să o facă.
Pe ghiol, pelicanii au găsit un loc în care să se poată hrăni, așa că sunt adunați roată pe mijlocul ghiolului pentru a încercui peștele, iar barcagiul merge la ralanti spre păsări fără a le speria, apoi accelerează brusc. Intră cu viteză printre pelicanii care, îngreunați de gușile pline cu pește, nu reușesc să se ridice de pe apă pentru a zbura. Un pelican mai ghinionist este băgat sub barcă și intră în elicea puternică, dar nimeni nu mai privește în urmă să vadă simbolul Deltei făcut ghem de pene albe și carne însângerată. Acum se fac poze cu telefonul la pelicanii care zboară paralel cu barca, poze care vor ajunge pe Facebook pentru a arăta lumii mirifica Deltă în care au fost ei. De unde să știe turiștii noștri că undeva, lângă un plaur, o barcă cu un ghid și trei birdwatcher-i din Germania stăteau de dimineață pentru a pândi vânătoarea pelicanilor de la mare distanță. De o parte a acestei imagini avem aparate de fotografiat și teleobiective care costă o căruță de bani, un sejur plătit full în Delta românească, trei nemți furioși și un ghid civilizat căruia nu doar că îi crapă obrazul de rușine, dar știe și că job-ul lui e terminat. Ajunși acasă, nemții vor pune comentarii care vor atenționa și alți amatori să nu vină cumva în Delta Dunării, și pun pentru asta și fotografii cu „corsarul“ care intră în pelicani.
De cealaltă parte avem un grup pestriț de turiști autohtoni, din Călărași, București, Iași și Reșița, care sunt bucuroși că au putut fotografia cu telefonul, de la doar câțiva metri distanță, un pelican în zbor. Vor avea sute de like-uri și de comentarii la superlativ, pentru că – nu-i așa? – avem o țară frumoasă, care merită vizitată. Întorși la Crișan, turiștii se dau jos din barcă obosiți și nimănui nu-i trece prin cap să întrebe de ce barcagiul nu a eliberat măcar un bilet, ceva, care să ateste plata. Ba mai mult, își zic că e mai bine așa, că oricum ia statul mai mult de jumătate din orice. La o oră de mers de ghiolul Dracului, pe traseul turistic Șontea-Olguța, malurile sunt populate cu scheletele negre ale sălciilor carbonizate cu două sezoane în urmă și doar stuful mai reușește să acopere grindul și plaurii transformați în cenușă. An de an, mii de hectare de Deltă sunt incendiate pentru a crea locuri de pășunat pentru vacile băltărețe, este o metodă prin care vechiul stuf e înlăturat ca să permită accesul acestor vaci la „sulițele“ suculente de stuf proaspăt mijit din mâluri.
Pentru fiecare vacă cu crotal, înregistrat la APIA, deținătorul primește 100 de euro anual, iar barcagiul din povestea noastră are 150 astfel de vaci care își duc traiul prin plauri. Pentru vacile băltărețe nu există nici grajd, nici furaj, nici doctor veterinar, deci costurile sunt probabil doar cele cu deplasarea prin baltă în fiecare an împreună cu reprezentantul de la Ministerul Agriculturii pentru a le număra. „Băltărețele“ din Deltă nu au văzut neam de neamul lor grajd, iernează în grind, mai mor, mai fată alți viței, iar șeptelul crește în stabulație liberă într-un sistem considerat de subzistență. Care subzistență numără și 500 de vaci de proprietar pentru care nu există costuri cu adăpostire, îngrijire și hrănire, ca să nu mai zicem de lipsa raportării producției de lapte, brânză și carne. În Delta Dunării există peste 30.000 de vaci – plus cele 100.000 de oi din zona Chiliei –, dar asta este o cu totul altă poveste.
Deci revenim la vaci, iar un calcul simplu ne arată o capacitate de suport a pășunatului depășită cu mult, primăriile acceptând în mod tacit extinderea pășunatului în zone strict protejate, așa cum este, de pildă, cea de la Leahova. În oricare altă parte din țară, orice român care are, să zicem, 300 de vaci nu le poate crește în grădina din spatele curții, ci doar într-o fermă, care are aviz de mediu, aviz sanitar și toate cele, inclusiv instalații de preluare și neutralizare a dejecțiilor. Nu însă și în Rezervația Bioaferei Delta Dunării, iar asta explică de ce turiștii noștri, în drum spre pelicanii din ghiolul Dracului, au simțit un puternic miros de urină de bovine. Evident că întâmplarea nu a avut darul de a le strica sejurul pentru că li s-a părut normal atâta timp cât de pe maluri erau priviți de zeci de văcuțe și mai puțin de stârci.