Părerea lui Goebbels despre procesul de la Nürnberg

Joseph Goebbels n-a mai apucat începerea procesului de la Nürnberg, la 20 noiembrie 1945. Își ucisese cei șase copii, soția și apoi se sinucisese, pe 1 mai, în același an. Dacă ar fi știut că aliații hotărâseră, încă din 1942-1945, că naziștii vinovați de crime de război urmau a fi judecați, nu executați sumar și nici expuși prin piețe publice din țările atacate, probabil că Goebbels nu s-ar fi sinucis. Pentru că ar fi văzut, în ceea ce a devenit procesul de la Nürnberg, o nemaipomenită ocazie de a schimba percepția occidentalilor și a rușilor despre faptele comise de naziști, Goebbels având o încredere uneori nejustificată în capacitatea sa de a deforma realitatea și de a-și face minciunile credibile.

Dar, dacă nu s-ar fi sinucis și ar fi apucat discuțiile despre tribunalul militar internațional de la Nürnberg, Goebbels și-ar fi început campania de distorsionare a adevărului chestionând utilitatea unui astfel de demers. Având la dispoziție Völkischer Beobachter așa cum unii de pe la noi au site-uri și televiziuni, Goebbels ar fi început, inevitabil, prin a se întreba ce rost are să mai dezgropăm morții. “Hai, frate, gata. Am pierdut războiul, am fost înfrânți, asta e, să mergem mai departe. Asta e democrația, asta e alternanța la putere. Ați câștigat, bravo, felicitări, savurați-vă șampania și mergeți mai departe! Ce rost are, acum, să umblăm prin arhive, să ne legăm aiurea de legile rasiale, să condamnăm aiurea oamenii pentru niște evenimente care au avut loc în urmă cu unul, doi, cinci ani?”

Sigur, exersat doar pe oameni spălați pe creier, care nu mai gândeau sau care refuzau să gândească singuri, stilul lui Goebbels ruginise grav în 1945. Probabil că n-ar fi reușit să mai convingă vreun om neîndoctrinat. Dar el ar fi încercat, oricum, să-și exercite “magia” și în fața oamenilor scăpați de constrângerile și amenințările omniprezente în regimul lui Hitler. Cu siguranță, Goebbels ar fi încercat să explice că cercetarea celor întâmplate în lagărele de concentrare e inutilă. Ce, i-ar fi adus asta înapoi pe toți cei morți?

Și, oricum, din punctul de vedere al lui Goebbels și al celor în slujba cărora și-a pus talentele, tot, dar absolut tot ce s-a întâmplat în Germania nazistă a avut un țel nobil, a fost făcut pentru a consolida statul de drept, pentru a instaura domnia legii… Probabil că, într-un târziu, Joseph Goebbels ar fi recunoscut că Hitler a fost un dictator dement, dar asta numai spre final, când începuse să facă lucruri rele. Altfel, un băiat de zahăr, care a meritat să fie susținut.

Sigur, România de după 1989 nu a cunoscut nici ticăloși care să aibă posibilitatea de a se desfășura fără piedici și nici propagandiști de talia lui Goebbels. În principal, pentru că suntem o țară mult mai mică. Aici dictatorii n-au nici respirație internațională și nici viziuni cu adevărat apocaliptice. Îi interesează puterea, dar sunt meschini, nevisând la cucerirea planetei. Iar adversarii încearcă să și-i extermine nu din varii motive ideologice, ci pentru că le încurcă socotelile. Propagandiștii unor astfel de personaje sunt pe măsură. Mărunți, dar încrâncenați, cu atât mai plini de ură cu cât ajung, până la urmă, să-și dea seama că sunt neînsemnați și dispensabili.

Dar dimensiunea istorică redusă nu-i scutește pe propagandiștii români să spere că pot fi convingători în demersurile lor la nesfârșit. Azi, propagandiștii care au slujit, cu toate puterile și capacitățile lor intelectuale, regimul Băsescu încearcă să mai salveze, dacă se poate salva, imaginea de servitori preaplecați ai intereselor superioare. De aceea ne întreabă la ce ne folosește dezgroparea istoriilor din trecutul recent. De ce, de exemplu, ne mai interesează azi ce s-a întâmplat la alegerile prezidențiale din 2009? Ce, chiar dacă ar fi fost fraudate, asta i-ar da mandatul lui Geoană? Și, oricum, ce contează că procurorul general și șefi ai serviciilor secrete se vedeau în casa unui politician în chiar noaptea alegerilor? Ce importanță are? Ce mai contează, atâta vreme cât Băsescu a câștigat, iar Geoană a pierdut?

De asemeni, de ce naiba mai dezgropăm acum morții din arhiva SIPA? Aia cu ce ne ajută? De ce am vrea să aflăm dacă, în numele statului de drept, s-au comis abuzuri, au fost șantajați judecători și procurori? Ce, ne-ar ajuta cu ceva dacă am afla că am fost mințiți și induși în eroare sub pretextul întăririi democrației?

În general, ticăloșii, oricât de mari sau de mici ar fi, sunt neinteresați de cercetarea trecutului și de aflarea adevărului. Atunci când ies la iveală informații care le pun la îndoială toate pretinsele fapte bune, aceștia, ticăloșii, încep să se agite, pretinzând că nu ne folosește la nimic să ne lămurim trecutul. Pur și simplu, nu ne trebuie, nu ne interesează cu adevărat. Tot ceea ce trebuie să știm e ceea ce ne spun ei și gata, mai mult strică.

Dacă în aflarea adevărului despre posibilele abuzuri săvârșite, cu ajutorul documentelor din arhiva SIPA, miza n-ar fi chiar postamentul firav al ideii de stat bazat pe justiție, tot ar merita să ne agităm pentru desecretizarea rapoartelor și a listelor cu cei care au intrat în respectiva arhivă. Numai pentru a vedea cum se contorsionează slujbașii mai mărunți sau mai mari și cum ajung unii, care până mai ieri vedeau în Băsescu un geniu democratic al Carpaților, să-l numească azi “fost dictator”.

Până la urmă, astfel de momente ne arată cam cât de josnici sunt și au fost mereu trâmbițașii în stare să scuze orice abuz de dragul unui loc privilegiat la masa cu resturile stăpânilor.