Ai zice că după Seinfeld e foarte greu să mai faci sitcom-uri bune, pentru că Jerry, George, Elaine şi Kramer au distrus toate convenţiile genului. Dacă sitcom-urile sunt de obicei comedii călduţe, cu un mesaj moralizator destul de evident, Seinfeld a arătat că poţi să faci seriale hazlii şi fără să împaci personajele la finalul episodului şi să le faci să înţeleagă cât de importantă e prietenia. În Seinfeld, umorul negru merge atât de departe, încât George se bucură uşurat de moartea tragică şi neaşteptată a logodnicei lui, interpretată de o actriţă care murise cu adevărat. Într-un fel, e bine că Seinfeld nu-şi propunea să dea lecţii de morală, pentru că lecţiile pe care le-ar fi dat n-ar fi fost foarte inspirate.
Dintre sitcom-urile care se fac acum, două se disting printr-o inovaţie care ţine de formă. The Office şi Parks and Recreation (Parcuri şi agrement) arată ca nişte reality show-uri, personajele lor vorbind la cameră ca nişte oameni obişnuiţi, care explică publicului ce se întâmplă în viaţa lor. Adevărul e sunt nişte reality show-uri mult mai credibile decât alea de pe Prima TV, unde diverse neveste sunt surprinse în pat alături de alţi actori.
Parks and Recreation urmăreşte viaţa de zi cu zi din departamentul cu acelaşi nume al unui oraş imaginar din statul Indiana. Personajul principal, o funcţionară obsedată de muncă, vrea să ajungă atât de mare în politică încât într-o zi să fie implicată într-un scandal sexual cu vicepreşedintele Statelor Unite, ea fiind preşedintele. Şeful ei şi directorul departamentului e un libertarian convins că statul nu trebuie să se amestece deloc în viaţa cetăţenilor. Prin urmare, vine la birou doar ca să aibă de unde pleca mai devreme şi se bucură mereu când un subaltern îi cere o zi liberă. De fapt, în afară de protagonistă, toate lumea se distinge prin incompetenţă şi lene şi ar putea lucra oricând într-o primărie reală de la noi.
Pentru români, foarte mult umor decurge din faptul că toată lumea evită să folosească resursele statului în interes personal. În concluzie, serialul e amuzant şi merită văzut, deşi pentru Chiliman sau Oprescu ar putea părea un film cu proşti.
Publicat în Cațavencii, nr. 3 (81) 2013
