Poliția trebuie anunțată să înceteze căutarea individului care l-a scuipat pe Patapievici într-o piață, fiindcă nu acela e făptașul. Pe Patapievici l-a scuipat, pe amîndoi obrajii, Băsescu. L-a scuipat e un fel de a spune, fiindcă gestul aduce mai degrabă cu plimbarea unui "jet de urină" – am citat din Politice – peste el și peste colaboratorii lui de la ICR.
Am avut mereu o slăbiciune pentru Horia-Roman Patapievici. Combinația de fizician și aspirant la literatură, amestecul de tocilar și protestatar, rigoarea științifică pusă împreună cu talentul speculativ, în fine, suma acestor contradicții fertile nu e ceva ce găsești pe toate drumurile. A știut să amestece metafizica și laserele cu o grabă și un farmec rar. A intrigat, a plăcut și a pus pe gînduri într-un fel după care spațiul public și cultura română tînjeau. Am fost într-o vreme apropiați cu serviciul, am făcut parte din același grup de presă și l-am ajutat cu plăcere să pună pe roate o ambițioasă revistă de cultură, decedată între timp. Patapievici a fost răpit dintre noi, la un moment dat, de o boală necruțătoare, care a lovit mai mulți oameni de cultură: boala președintelui nebun. E provocată de un virus cunoscut, scăpat din laboratoarele fostei Securități, dar acest punct e recomandabil să le fie ascuns suferinzilor. Una peste alta, Horia-Roman Patapievici pare să fi supraviețuit și bolii, și tratamentului, după cum a arătat într-o conferință, la Cluj. Iar eu, văzînd că nu reușește să-l identifice pe scuipătorul care încă îl bîntuie, simt nevoia, ca vechi simpatizant, să-i sar în ajutor.
Pentru lucrurile cu adevărat exemplare pe care Patapievici și echipa lui le-au făcut la ICR, și făcîndu-le, au contribuit în bine la reputația unui președinte care se luptă de opt ani cu Levantul, Băsescu ar fi trebuit să-i mulțumească public. Cînd peste Patapievici și peste Mihăieș se revărsau furtunile varanice, Băsescu vorbea la televizor despre Ponta. Cînd USL îl asmuțea pe Marga ca pe un Rottweiler asupra a ceea ce urma să devină ruinele ICR, Băsescu vorbea la televizor despre Antonescu. Iar cînd toate astea se întîmplau doar fiindcă la mijloc era Băsescu, Băsescu vorbea la televizor despre sine însuși. Între sutele de prostii debitate, între miile de cîmpi bătuți, ar fi putut găsi douăzeci de secunde în care să mulțumească, în mod oficial, lui Patapievici, lui Mihăieș și echipei lor, pentru formidabila treabă de la ICR. Dar alea douăzeci de secunde au fost de negăsit.
La îndemîna președinților care se sfiesc să vorbească în public mai sînt, însă, forme de recunoștință. Băsescu putea să-i decoreze. Între sutele de impostori acoperiți cu “Steaua României”, lotul Patapievici ar fi strălucit ca un soare. Dintre miile de merite și ordine risipite pe canalii și pe securiști, cîteva ar fi fost acordate cu folos. Dar – cine știe? – poate nu s-a mai găsit destulă tinichea.
Mai exista, desigur, formula ultimă de gratitudine – cea personală și discretă. Băsescu putea să le mulțumească la telefon. Pentru asta, era, totuși, nevoie să-i sune.
Mai mult ca sigur, în perioada 2015-2018 Băsescu o să-l invite pe Patapievici la o bere. Atunci va fi convins că l-a scuipat destul.