În 1990 editurile publicau tot ce primeau, dacă avea cuvîntul Revoluție în titlu. Povești cu teroriști, mărturii de tot felul se vindeau imediat și-n librării, și la tarabe.
Dinu Săraru prinde momentul și scoate o ediție nouă din Dragostea și revoluția, în care era vorba de o cu totul altă revoluție. Săraru fusese dat afară de la direcția Teatrului Mic fiindcă la Revoluție se zicea că dăduse ordin să se pună lacăt la intrare, să nu se poată adăposti acolo cei pe care-i urmăreau milițienii și trupeții de la Securitate. Se mai liniștesc lucrurile și apare Săraru la televizor, tînguindu-se că nu-i lăsat să-și iubească țara. Cum așa? Așa bine: că lui nu i se dădea nici o funcție! Fiindcă, în particular, țara nu-și putea da seama de dragostea lui. Și vine acad. Răzvan Theodorescu ministru la Cultură și-l pune pe Dinu Săraru să-și iubească țara ca director la Teatrul Național. Iar Săraru cum să-i dovedească patriei sentimentele sale fierbinți? Cît a fost director și-a pus piesele în scenă la Național, să se bucure poporul de ele, și seara, și la matineu, cu reducere pentru elevi, soldați, pensionari și grupuri organizate