Paul Goma a fost cel mai mare militant anticomunist din România lui Ceauşescu. A fost omul care s-a opus, aproape singur, unui regim dictatorial, după ce fusese deja, de tînăr, deţinut politic şi apoi deportat. A fost cel care, în anii ’70, a pus România pe harta demnităţii, arătînd că nu toţi românii sînt oi tăcute, într-o turmă mioritică. Pe scurt, Paul Goma e unul dintre marii români ai ultimului secol. Şi ai întregii istorii româneşti. Dacă nu mă credeţi pe mine, un anonim, atunci credeţi-l măcar pe un anume Eugen Ionesco, membru al Academiei Franceze, care l-a numit pe Paul Goma simplu şi clar : ” un Soljeniţîn român ” .
A fost silit de Securitate să plece din România. Dar l-a împins în exil şi laşitatea marilor ‘telectuali ai patriei. Cînd preşedintele Franţei a vrut să-i dea cetăţenia franceză, a refuzat politicos, spunînd că va ajuta mai bine România ca apatrid. Colegii lui de ” lot prezidenţial ” pentru cetăţenia franceză se numeau Mario Vargas Llosa şi Milan Kundera.
După ’89, Goma a devenit şi mai incomod pentru mai toată lumea : şoriceii ‘telectuali care abia chiţcăiseră pe sub mesele ceauşiste ; şobolanii culturnici care pupaseră dosul dulăilor de partid ; crocodilii securişti ieşiţi la soarele democraţiei. Ş.a.m.d.
Aşa că cetăţenia română a lui Goma, aruncată la gunoi de Ceauşescu, a rămas la cheremul noilor caiafe. Printre care şi marea Monica Macovei, euro-ministreasa justiţiei, ai cărei subalterni l-au tratat pe Goma ca pe ultimul jălbar. N-a contat apelul public semnat de sute de personalităţi politice şi culturale. N-a contat declaraţia din Parlament a unui deputat. A contat doar că Goma e incomod. De asta nici n-a mai încăput în comisia de condamnare a comunismului, înfinţată de ex-idolul euro-Monicăi, Traian Băsescu, şi condusă de Vova Tismăneanu.
De cîţiva ani, ni se tot strigă că Goma e un bau-bau antisemit. Asta fiindcă el spune cam aşa : toate bubele să fie socotite, indiferent dacă sînt cu căciulă carpatină, cu kipă evreiască sau cu turban islamic. Deci trompetele cu kipă se agită. Deşi soţia lui, o femeie absolut incredibilă, e evreică. Deşi scritorul evreu Norman Manea, celebru în Occident, a semnat un apel public pro-Goma. Deşi scriitorul şi politicianul Radu F.Alexandru, membru important al comunităţii evreieşti din România, a publicat un text memorabil pro-Goma. Dar findcă unu’ şi cu unu’ fac atît cît spune acela care socoteşte, desigur că Goma e pentru mulţi un monstru penal, numai bun de băgat în lanţuri.
Fiindcă România nu s-a ostenit să-i dea înapoi cetăţenia, lui Goma i-au dat cetăţenie basarabenii, de lîngă care a plecat, în refugiu, acum 70 de ani. Da, printre năcăjiţii de basarabeni, ţintă a bancurilor de puşcărie făcute de radubancii de mahala, s-a găsit cineva care a strîns din dinţi, bătînd la uşi oficiale şi neoficiale, ca să obţină pentru Goma cetăţenia moldovenească. Cu care poate reveni la Chişinău, cum a declarat că ar vrea, numai că mai e o problemă : Goma n-are casă în Franţa, ca să aibă ce vinde, pentru a-şi cumpăra una în Basarabia. Aşa sînt paşoptiştii, săraci şi fraieri.
Dorin Chirtoacă, primarul Chişinăului şi cumătrul Elenei Băsescu, i-a oferit lui Goma un demisol mizer, într-o zonă insalubră. Fiindcă o clădire centrală şi renovată a ajuns doar pentru partidul primarului, condus de unchiul său, Mihai Ghimpu. Cel care, pe cînd era preşedinte, a tratat cu dosul creierului mic cetăţenia lui Goma.
Aşa că nişte oameni s-au apucat să strîngă bani pentru casa lui Goma. Spre mirarea multora, care nu pricep cum poţi fi scriitor celebru şi sărac, ba încă la Paris. Şi de ce ar lăsa ditamai celebritatea luminile Senei pentru obscuritatea Chişinăului.
Fiindcă mi se face pielea ca de găină, n-o să vă spun nimic despre elefanţi şi locul unde se retrag ei. O să vă spun doar încă vreo cîteva deosebiri dintre Paul Goma şi Nicolae Bălcescu : Goma n-a fost încă pictat pe bancnote, n-are statui, nu sînt străzi cu numele lui, în manualele de istorie şi literatură e doar opţional. În rest, între Paul Goma şi Nicolae Bălcescu nu prea e nici o deosebire. A, ar mai fi aceea că Goma încă trăieşte, fizic. Deci avem onoarea nemeritată să fim contemporani cu un strămoş de-al nostru : un paşoptist viu.
Desigur, acest strămoş paşoptist e teribil de incomod. Ca multe medicamente, Goma are gust amar. Ca orice bisturiu, taie şi doare. Ştiind că e nesuferit, el strigă în pustiu, cu încrîncenare, de o jumătate de secol. Nu din monomanie, ci din pedagogie. Una severă, pe măsura sălbăticirii noastre. Fiindcă îi pasă de România, cît nu le pasă prea multor milioane de români.
Dacă vă întrebaţi de ce citiţi acest text patetic într-o revistă de satiră, şi nu într-o gazetă presupus serioasă, e o bună întrebare. Răspunsul : fiindcă oamenii serioşi se ocupă de lucruri serioase, nu de monumente umane vii, ca Paul Goma.
Dacă vreţi ca românii de mîine, copiii sau nepoţii voştri, să nu creadă că mîncatul de pe jos ori din mîna călăului e un obicei tradiţional romînez, că linsul ciubotei care ne stă pe cap e o tradiţie populară carpato-danubiano-pontică, că băgatul capului în propriul fund e unica metodă românească de supravieţuire, atunci faceţi măcar atît : aflaţi, înţelegeţi şi spuneţi mai departe cine a fost, este şi va fi Paul Goma.
Ca să fim şi noi, măcar în ceasul al doisprezecelea.