Cînd a picat Adrian Păunescu în dizgrație, de rămăsese și fără Flacăra, și fără cenaclu, n-a căzut prea jos. A ajuns publicist-comentator la Contemporanul. În primele săptămîni nu se știa de asta. Păunescu nu prea dădea pe la redacție, fiindcă era învățat cu „Să trăiți, dom’ Păunescu!”, ceea ce aici n-auzea. Cîțiva redactori erau căzuți în freză după el și, ca să-i arate cît îl prețuiau, chiar dacă nu mai era cine fusese, nu-l scoteau din „Adriiiaaan!” ori îi spuneau „Adi”, de se întuneca poetul la față. Totuși, nu protesta. Pornise pe drumul recîștigării popularității și a puterii pierdute, încît înghițea familiarități, diminutive și consolatoare bătăi pe umăr.
Poetul ducea lipsa țuțărilor și a admiratorilor care-l pîndeau la intrarea de la Flacăra, să le dea autografe. Tînjea, mai ales, după turneele prin țară cu cenaclul, dar îndrăgostit fără măsură de sine însuși, autorul Mieilor primi își trăia optimist „exilul”. Mai primea pe cîte cineva în audiență, în biroul redactorului-șef. Ieșea de acolo scărpinîndu-se trist în creștetul capului. Nu mai putea interveni pentru butelii sau pentru alte aprobări în București, iar prim-secretarii de județ pe care-i căuta la telefon erau toți pe teren sau în ședință. Însă oricît era el de dornic să se lase pipăit de admiratori, Păunescu îi conjurase pe cei din redacție să spună că era plecat, dacă-l căuta Opinia Publică. Asta era o tipă care așa se recomanda. Înaltă, solidă și mirosind a amoniac din buclele „permanentului” ei semeț, Opinia Publică se îndrăgostise de Păunescu. Cel puțin așa deduceai cînd îi auzeai pe culoar răsunătoarea voce baritonală: „Opinia Publică vă iubește, domnule Păunescu!”.
