Cu frazele lui lente şi ceremonioase, cu atenţia pentru detalii, venită parcă din alte vremuri, Ernst Jünger te acaparează treptat cu acest roman-parabolă al cărui început îţi solicită complicitatea şi judecarea de sine. „Cunoaşteţi cu toţii sălbatica melancolie care ne copleşeşte cînd de amintim de vremurile fericite.
Au apus irevocabil şi sîntem despărţiţi de ele mai necruţător decît prin toate depărtările.” Puţin mai jos, Jünger, plusează: „Şi încă mai dulce e amintirea anilor noştri solari şi selenari, atunci cînd ceea ce le-a pus capăt a fost o grozăvie venită pe neaşteptate.” Fericirea şi cornul abundenţei care se revarsă asupra nostră înseamnă viaţa trăită normal, cu grijile ei zilnice care uneori te pot înnegura, dar al cărei ritm tihnit şi simplu te umple de o mulţumire de a cărei importanţă îţi dai seama de-abia după ce ai pierdut-o. Cel care ameninţă viaţa fericită de la Marina şi de pe falezele de marmură e Marele Pădurar, personaj care în vremurile de belşug se bucură de o anumită simpatie, ca un chefliu bătrîn ce era. La abaţia fratelui Otho, povestitorul se lasă prins de ştiinţele naturii, de cercetarea plantelor, dar şi de petreceri nevinovate, în care vinul şi mîncărurile simple întovărăşesc treburile ştiinţei şi dorinţa de a le face cunoscute, nu din vanitate, ci de dragul lucrului încheiat. În tot ceea ce ne înconjoară există o ordine care se lasă aşteptată şi care, odată descoperită, ne ajută să ne ridicăm în înţelegerea a ceea ce e în jurul nostru şi a ceea ce sîntem.
Viaţa armonioasă cată să se ţină de tradiţiile armoniei şi continuarea lor ajută la trăirea bucuroasă şi la fericirea de a şti că în ceea ce faci acum duci mai departe înfăptuirile unei lumi aşezate, cu cîntecele şi sărbătorile ei. Or Marele Pădurar schimbă şi sălbăticeşte totul.
E momentul să fac o paranteză. Jünger care credea în experienţa formatoare a războiului, după primul Război Mondial, şi care a avut o relaţie complicată cu nazismul, îl detesta pe Hitler încă dinainte de începutul celui de-al Doilea Război. Pe falezele de marmură a apărut în 1939. O parte dintre ofiţerii superiori ai armatei germane vorbeau între ei despre Hitler ca despre Marele Pădurar. Cartea a căzut în dizgraţia regimului, dar nu şi autorul ei. Jünger trecea drept un ofiţer ireproşabil. Scrierile lui anterioare se potriveau cu intenţiile belicoase ale lui Hitler. Jünger era prieten de familie şi personal cu un conte, colonel mutilat de război pe frontul din Est. Paranteză închisă.
Cînd Marele Pădurar atacă ţinutul Marinei, împotriva lui se duce, de unul singur, un nobil care crede că un singur om poate fi mai redutabil decît o armată. La cinci ani după apariţia romanului lui Jünger, prietenul său contele von Stauffenberg atentează la viaţa lui Hitler, ca parte au unui mare complot al armatei. Marele Pădurar scapă aproape nevătămat, contele în schimb ajunge în faţa plutonului de execuţie. Jünger, care la data atentatului se afla la Paris, nu va fi adus în faţa tribunalului poporului care a condamnat la moarte cîteva sute de ofiţeri superiori. Nu se ştie dacă a fost scăpat din vedere sau a fost cruţat, inexplicabil.
Marele Pădurar e înfrînt, în cele din urmă, atît în lumea ştiută cît şi în Pe falezele de marmură. În timp ce se afla la Paris, ca ofiţer al trupelor germane de ocupaţie, Jünger a fost văzut de francezi intrînd fără prejudecăţi în anticariate ţinute de evrei şi, spun francezi care l-au cunoscut, că dacă ar fi fost după el, pacea ar fi fost încheiată cu mult înainte de sfîrşitul războiului.