Pe lângă teii fără soț

De ani de zile mi-am tot auzit prietenii din Tulcea spunând că nu trebuie să ratez, măcar anul ăsta, Sărbătoarea Teilor din Luncavița. Dar am ratat în fiecare an, găsindu-mi mereu alte lucruri de făcut în duminica în care pica sărbătoarea. Mi-am zis, măcar, că am să trec vreodată prin Luncavița, să stau mai mult și să admir proiectele făcute în zonă din bani europeni. Dar nici asta n-am reușit, deși mai mult de 50-60 de kilometri nu sunt între Tulcea și Luncavița. Până duminică, ziua în care ne-am îmbarcat mai mulți într-o mașină și am reușit să nu mai ratăm și anul ăsta ditamai sărbătoarea.

Deși Luncavița e o comună amplasată pe malul Dunării, nu este, așa cum ne-am aștepta, vreo mare atracție turistică. Pentru că românilor le trebuie, atunci când aud de turism, locuri celebre, aglomerate, unde muzica urlă din difuzoare până dimineața. Unii stau în cluburi, iar ceilalți se distrează reclamând pe unde pot gălăgia de peste noapte. Dar nu renunță la stațiunile scumpe și aglomerate pentru a-și petrece timpul în locuri liniștite, în care să-și încarce bateriile. În Austria, de exemplu, malurile Dunării sunt pline de sătucuri care gem de pensiuni și care nu-ți oferă decât liniște, mese bune și oameni zâmbitori. Dar asta se întâmplă în Austria, unde cineva s-a gândit că o frunză nu e suficientă pentru a face o țară întreagă să aibă venituri consistente din turism și unde Dunărea este exploatată turistic la maximum, nu doar pe cele câteva zeci de mile marine cât sunt de la Tulcea și până la vărsarea în Marea Neagră.

Aveam în cap, ca să fiu sincer, imaginea unei sărbători a caiselor trăită într-un astfel de sat austriac de pe malul Dunării. Nu mă așteptam la fanfară și localnici în spielhosen, e drept, că nu-i specificul local de așa natură, dar, la cât de mult îmi fusese lăudată sărbătoarea, nici nu aveam așteptări negative. În fond, ce-ar putea ieși rău într-o după-amiază de duminică?

Primarul din Luncavița e o legendă locală, fiind în funcție din 2004, și doar Sărbătoarea Teilor e în funcție de mai multă vreme, având cu patru ediții mai mult decât Ștefan Ilie, primarul de care spuneam. În general, merită să mergi în localitatea cu pricina numai ca să-l cunoști pe primar.

Nu mare la stat, dar degrabă vărsătoriu de bună dispoziție, primarul Luncaviței ar fi putut să întrețină el, ore în șir, cele câteva mii de oameni, cântându-le melodii din care răzbate un patriotism dobrogean bine temperat. Nu prea auzi multă lume, în zonă, vorbind despre Dobrogea, de aceea, când îl auzi pe primarul Luncaviței, ai o revelație: Dobrogea e chiar o chestie care există, care, la un moment dat, apărea și în planurile de regionalizare ale lui Dragnea. Nu știu cum o să se termine povestea cu regionalizarea, dar când vezi oameni care chiar se pricep la administrație și care știu să facă lucruri chiar și într-unul dintre județele cele mai sărace ale României, te gândești că ar fi păcat ca o eventuală regiune Dobrogea să încapă pe mâinile unui Nicușor Constantinescu sau Radu Mazăre.

Dar să ne întoarcem la sărbătoarea în sine. Dacă ar fi picat înainte de europarlamentare, probabil că locul ar fi mustit de politicieni, așa cum se întâmplă în anii cu mize mari electorale. Anul ăsta, europarlamentarele trecând, iar cei mai mulți lingându-și încă rănile în vederea prezidențialelor, s-a putut respira. E drept, n-a ratat evenimentul președintele Consiliului Județean, care și-a încărcat bateriile înainte de cantonamentul de partid de la Arsenal Park, cantonament în care Victor Ponta urma să-și anunțe oficial candidatura la președinție. Restul, de prin diverse partide mai noi sau mai vechi, au preferat să stea acasă. Cele câteva potențiale mii de voturi nu mai prezentau interes, mai ales că până la prezidențiale mai sunt destule luni, iar confuzia e încă mare.

Elementul central al serbării câmpenești îl constituia scena. În spatele ei, sub ochii atenți și mâinile dibace ale gospodinelor, multe ceaune alimentau constant invitații hămesiți cu ciorbă de pește, tocană de miel sau de porc. Iar fluxul a funcționat neîntrerupt dinspre orele prânzului până târziu în noapte, când focul de artificii a adus la mese noi hămesiți, gata să o ia de la capăt. Se spune că, undeva, mai târziu, s-ar fi copt pe jar și ceva animale întregi, dar nu pot băga mâna-n foc, pentru că deja plecasem.

Partea cea mai interesantă, însă, era în fața scenei. De fapt, în dreapta și în stânga acesteia. Căci cei care nu puteau pătrunde în culise, ca să le zic așa, se adăpau de la tarabele și grătarele de pe tăpșan, unde cinci mici cu muștar și pâine costau patru lei. Veți spune că, probabil, totul era subvenționat de Primărie. Ei bine, asta-i partea cea mai frumoasă a întregii sărbători: de fapt, Primăria n-a plătit decât curentul electric și câteva elemente esențiale de infrastructură. Restul costurilor, adică muzicanți, transport, artificii și tot ce se mai cheltuiește în astfel de ocazii, au fost acoperite din încasările de la comercianții de pe margine. Adică râdem, glumim, ne distrăm, dar nu pe bani publici.

Bine, și teii unde erau? Erau, stați liniștiți, că sunt tei în zonă. Dar cel mai mult își făceau simțită prezența în mierea de tei care, conform unui obicei local, se diluează cu țuică, spre îndulcirea gâtlejului.