Una dintre slăbiciunile inevitabile ale cărților de memorii e că autorii lor povestesc multe și de toate, care nu prea au legătură unele cu altele. Însă ar fi stupid să le ceri memorialiștilor să găsească un fir epic pentru toate cîte li se întîmplă. Uneori nici romanele non-ficționale scrise sub formă de memorii nu stau bine în privința asta. Memoriile lui Daniel Mendelsohn au, în schimb, cîrlige epice cît se poate de plauzibile. În volumul O odisee, un concurs din categoria „Cine știe cîștigă“ despre Odiseea lui Homer la care participă tatăl său. În Cei dispăruți, o investigație pe urmele a șase rude ale autorului despre care nu se mai știe nimic din timpul Holocaustului. Firul narațiunii trece prin nenumărate complicații, cu dese întoarceri în timp, pornind de la piste pe care memorialistul le descoperă în prezent. De fapt, în Cei dispăruți, memorialistica se amestecă cu ancheta jurnalistică de mari dimensiuni. Iar impresia de ansamblu e aceea de roman non-ficțional excelent scris și solid construit. Piese de mici dimensiuni – portrete, întîmplări ale autorului sau aflate de la alții – sînt prinse într-un mozaic monumental care te copleșește.
Mendelsohn privește lumea de la înălțimea omului obișnuit – a început să mă enerveze formula „de la firul ierbii“ de cînd e rumegată de tot soiul de analfabeți. Și își amintește că adulții din familia lui, cînd se întîlneau cu rubedeniile sau cu prietenii, evrei emigrați în America, schimbau vorba atunci cînd el intra în încăpere. Cu această frază începe cartea. Ce nu trebuia să audă copilul afli treptat, ca și el – nu dintr-o strategie a amînării, ci pentru că așa s-au întîmplat lucrurile. Cîndva, spre sfîrșit, Mendelsohn pomenește o vorbă a bunicii sale care-l sfătuiește să nu facă la fel ca cei care și-au ruinat viața trăind în trecut. Nu era un îndemn la uitare, ci de evitare a izolării în trecut, ceea ce e cu totul altceva. Totuși, o informație venită de undeva din trecut îi schimbă viața autorului care, cînd află de dispăruții din familia sa, încearcă să afle ce li s-a întîmplat. Exista o bănuială că o slujnică din sat i-ar fi denunțat nemților, aflați în plină „vînătoare de evrei“. Ce s-a întîmplat, de fapt, dincolo de bănuieli și de presupuneri?
Căutînd urmele dispăruților, Mendelsohn străbate Europa, ajunge și pe alte continente pe unde se află risipiți supraviețuitori ai Holocaustului sau copiii lor. Însă pentru a afla începuturile familiei dintr-un sat din Polonia, Bolechow, vechi de trei secole și unde au locuit evrei încă dinainte ca satul să capete nume, se afundă în vechi mărturii, printre care și memoriile unui învățat local din secolul al XVIII-lea, Ber Birkenthal, negustor de vinuri și cărturar cunoscător a șase limbi în care citea cu ușurință. Cuvîntul lui avea greutate și în fața autorităților austriece, iar mormîntul lui a fost multă vreme loc de pelerinaj. Din memoriile lui Ber Birkenthal află Mendelsohn lucruri care-l duc spre viitor, la fel cum, din spusele rudelor sale din New York sau din Florida, descoperă nume și fire care-l conduc spre trecut.
Citate din memoriile altora, reproduse întocmai, pentru a nu le altera conținutul dacă le-ar fi povestit cu cuvintele sale, fotografii, fragmente de partituri muzicale, hărți, pagini de manuscrise, toate astea se adună pe cursul cînd lent, cînd precipitat al uriașei narațiuni, în care se strîng laolaltă o istorie de familie, o parte din istoria evreilor din Europa, o istorie a evreilor care au traversat oceanul – puțini supraviețuitori ai Holocaustului –, într-o uimitoare încercare de a readuce la viață un trecut tragic, tulburător, miraculos, cu insule de viață cotidiană senină, din mai multe vremuri, cu milioane de vieți curmate cu cruzime, cu rare vieți norocoase, cu speranțe și coșmaruri.
Daniel Mendelsohn, Cei dispăruți, traducere de Petru Iamandi, Editura Polirom, 2021.
