Pe vremea asta britanic de ploioasă, să deschidem Netflix-ul și să facem cunoștință cu băieții străzii dintr-o mahala muncitorească a Birmingham-ului anilor post-WW1 luminată de forjele atelierelor și asfaltată cu balegă de cal, pentru a urmări ascensiunea în societate a clanului Shelby: mătușa Polly și nepoții săi, Arthur, Tommy și John, capii bandei Peaky Blinders, o haită de sons of bitches cu sînge de țigan în vine, vorbitori ocazional de o română (!) stîlcită, care mai de care mai dement, al cărei corespondent modern cel mai apropiat ar fi galeria unei echipe de fotbal.
Șeful lor, Tommy (Cillian Murphy), este un dur cu față de copil premiat cu medalii pentru dansul cu moartea în tranșeele de la Verdun, care, odată întors acasă, a refăcut gașca de cartier antebelică și s-a pus pe făcut bani negri din pariuri pe cursele de cai, taxe de protecție, contrabandă cu whisky, trafic de cocaină și alte activități la fel de legale, cu gîndul la un viitor în care să-i albească treptat, investind în afaceri respectabile. Un antierou sfîșiat între lupta cu sine și cu coșmarurile compuse din faze de front domolite doar fumînd opiu și cea cu adversarii săi, fie că aceștia sînt liderii concurenței, interlopi rivali italieni sau evrei (Tom Hardy este fabulos în rolul Alfie Solomon), agentul Coroanei care are un meci personal cu el (Sam Neill, idem, în cel al inspectorului Campbell) sau, mai nou, Father John Hughes, preotul cu intenții machiavelice și conexiuni în rîndul aristocrației ruse izgonite din raiul bolșevic proaspăt pogorît în Est. În marea schemă de interese și ambiții politice ale vremii în care se încurcă Tommy și băieții săi apare, episodic, și un oarecare Winston Churchill, ministru al Imperiului.
Acesta e contextul istoric, corect schițat de serial: între munca grea prost plătită și înrolarea în sindicate fugărite de Poliție, între ideologia comunistă, noua modă europeană, și IRA, printre imigranți din toate colțurile lumii și compatrioți rebeli, supraviețuitorii războiului, soldați obișnuiți să ucidă la micul dejun, nu văd altă opțiune decît să devină gangsteri cu lama de ras cusută la cozorocul șepcii și cu șuriul în cizmă, trăind din specula cu singurele distracții ale britanicului de rînd, după o zi de tras la șaibă: alcoolul ieftin și prost și iluzia marelui cîștig la pariuri care să-l scoată din sărăcie. Sună cunoscut?
Filmat dens, cu cadre dark, dialoguri vii cu puternic accent local și o muzică excelentă între ele (genericul sonor obsesiv compus de Nick Cave e completat perfect de piese marca The White Stripes, în primul sezon, sau Leonard Cohen și David Bowie, în cel de-al treilea, difuzat acum), Peaky Blinders este un Boardwalk Empire britanic, mai întunecat și mai violent decît versiunea yankee, făcut cu un buget mai mic, dar la același standard de calitate ca și hit-urile marilor rețele TV americane. Ce-i lipsește pentru a fi noul The Sopranos? Un marketing mai agresiv.
Peaky Blinders, 2013- , ficțiune istorică cu gangsteri cruzi și polițiști corupți, creat de Steven Knight, difuzat de BBC 2, disponibil pe Netflix.
