Ca orice mare afacere bazată pe meritocrație, Academia Română se luptă cu impostura, însă, de fiecare dată cînd o face, se umple singură de vînătăi.
Umbra Elenei Ceaușescu, chimista de renume mondial, se întinde peste nemuritori ca o mantie de polimeri. Sistemul coteriei, al favoritismului, al trecutului securist și al imposturii dăinuie, în dauna meritocrației, ca pe vremea Răposatei.
Bunăoară, la capitolul „primiri în Academie“, pe 24 septembrie are loc episodul trei dintr-un serial început în februarie 2019 și continuat în mai 2019. Urmează să fie supuși votului de admitere șase noi membri. Trecem repede peste candidaturile lui Emil Constantinescu și ÎPS Andrei Andreicuț, propuși la categoria „membri de onoare din țară“ și susținuți, după cum se pare, de însuși Dumnezeu, ca să ajungem la categoria „membri de onoare din străinătate“, unde, alături de un savant german și unul italian, îl găsim pe Virgil Tănase, scriitor de limbă franceză și colaborator de limbă română al fostei Securități.
Tănase e propus și susținut de Eugen Simion, căruia i-a arătat Parisul în repetate rînduri, dar mai ales e susținut de reputația de disident autoproclamat, care s-a luptat cînd cu regimul ceaușist, cînd cu adevărul.
Pentru cei care au deschis ziarele mai tîrziu, Tănase a fost implicat într-o poveste cusută cu ață de cazarmă, în care agentul Haiduc, trimis de Ceaușescu în Franța să-l ucidă pe marele disident anticomunist Paul Goma și să-l bată, se zice, pe Virgil Tănase, a trecut de partea libertății și l-a tradus pe Tovarășu’ cu DST-ul francez. Presa occidentală a scris mai întîi despre dispariția misterioasă a lui Tănase, care părea să fi fost asasinat de Haiduc, apoi despre apariția lui și mai misterioasă: nevătămat, bronzat și surîzător. Deși s-au scris cărți despre Afacerea Tănase, rolul candidatului de azi plutește în ceața anilor ’80.
De operă nu se cade să ne atingem, fiindcă academicienii se pricep mai bine ca noi la merite, dar documentele spun că, pe 28 februarie 2019, candidatul Virgil Tănase a fost respins de Academie prin vot. Acum, ca și cînd ar paria pe vîrsta venerabilă a juriului și pe scăpările lui de memorie, candidatul Tănase se prezintă iar și mai trage o dată de șiretul nemuririi, doar-doar l-or fi uitat.
Într-o situație oarecum similară se află Vasile Pușcaș, candidat la categoria „membru corespondent“, picat și el la vot pe 30 mai 2019. Pușcaș nu e cunoscut pentru aventuri cu Securitatea, el e doar un vechi pesedist cu merite certe de negociator pentru integrarea în NATO și UE.
Spre deosebire de anii fără coronavirus, acest vot de septembrie se ține online. Vor lipsi cu acest prilej vigilența, critica, nuanțele și umanitatea înfruntărilor fățișe. La adăpostul tabletei, vechile năravuri și coterii pot renaște, rețelele de impostură se pot reconfigura și vechii dinozauri își vor scoate la iveală standardele joase ale solidarității de clan.
Aceste temeri, care-i muncesc pe cîțiva academicieni cu spinarea dreaptă, au așteptat modesta apariție a gazetei noastre ca să se facă, iată, cunoscute.
Nu sunteți normal, am ras cu lacrimi!