S-au împlinit zece ani de la funambulesca răpire din Irak a celor trei jurnaliști români plecați să găsească gloria sub oblăduirea lui Munaf și a lui Omar Hayssam. Oficial, nici azi nu știm mai mult din ce s-a întâmplat atunci. Știm doar că dosarul se va desecretiza de-abia peste 40 de ani, dacă nu cumva îi vine mintea la cap cuiva și scoate de la naftalină această poveste urât mirositoare înainte de termen, pentru ca procurorii să mai prindă în viață câțiva dintre făptuitori.
Și, totuși, știm câteva lucruri. Marie Jeanne Ion a renunțat la presă la ceva vreme de la eveniment, trecând prin consultanță politică, PR și consilierea lui Sorin Oprescu, pentru a se pierde undeva departe de luminile reflectoarelor, rămânând să trăiască în continuare din faima de ziaristă eroină. Sorin Mișcoci lucrează și acum la Președinția României pe post de cameraman, purtându-și cartea de muncă așa cum unii poartă, cu mândrie, decorația de fraierul grupului. Ovidiu Ohanesian bate și azi, așa cum face de multă vreme, la ușile ospiciilor, cerând adăpost și îngăduință, dar în zadar. În timpul liber delirează cot la cot cu Valer Marian, vânând spioni și conspirații care nici ca episoade în romanele de gen n-ar fi acceptate de editori, d-apăi ca investigații jurnalistice serioase.
Mai știm că unul dintre puținii oameni despre care se știa că are, pe undeva, o casetă ușor lămuritoare despre acele zile a avut parte de un sfârșit rapid și realmente stupid, în floarea vârstei.
Și cam atât știm cu certitudine. Restul sunt doar zvonuri și presupuneri, alimentate de fantezia bogată a unora și de naivitatea crescândă a celorlalți.
Nici măcar toți cei implicați în celula de criză n-ar fi în stare, la o adică, să jure că știu chiar tot ce s-a întâmplat atunci. Se vorbește de sume plătite drept răscumpărare, iar sumele au tot crescut în ultimii ani, fiind probabil indexate în imaginația colectivă în pas cu inflația. Sume – e din ce în ce mai cert – au existat. Valize cu bani, în bancnote mici, au circulat pe culoare diplomatice, dar e puțin probabil ca toți banii să fi fost folosiți în procesul de eliberare al celor trei. Cum Cocoș nu ajunsese, în 2005, să aibă pretențiile de mai târziu, e puțin probabil ca el să fi fost cel care a smântânit valizele, cum puțin probabil e ca mărimea comisionului să fi fost similară, măcar, cu cea din cazul Microsoft. Dar atunci, în zilele alea, mulți au văzut în răpirea și apoi eliberarea celor trei un model de business extrem de profitabil. De ce n-a continuat? De ce n-am mai avut parte de senzații tari și de răpiri similare? Aici răspunsul e foarte simplu: oricât de în picaj începuse să umble breasla jurnaliștilor în 2005, încă trei neprofesioniști atât de fraieri încât să se lase ademeniți și folosiți cu atâta ușurință n-a mai găsit nimeni. Așa că generalii au fost nevoiți să recurgă la alte metode de sifonare a banului public.