Intrăm în mintea lui Mircea Sandu. Prin bubele lui de pe faţă. Avansare posibilă. Bube uscate, bătrîneşti, beţive. Patru psihanalişti şi-un cîine de ziarist.
Caverne. Sîntem în centrul lumii lui Mircea Sandu, preşedintele Federaţiei Române de Fotbal. Mintea? La fel. Stafidită, smochinită.
Un spot, un neon plin de păianjeni, fata lui dragă. O lume de negi, de herpesuri, de cancere tratate cu aspirină, doar-doar scapă. Umbre grase, groase. Bîntuie în peşteră. O peşteră a hoţilor, a gesturilor meschine, negre, „pe sub mînă“. Scandaluri de douăzeci de ani încoace. Ăsta-i normal la cap numai astfel. Tăbăcită „pielea“ minţii. Reflexe pavloviene inverse. El nu vine ca un căţel la os. Ca pisica la lapte. La Mircea Sandu e viceversa. De-a-ndoaselea. Frică, emoţii, nu, nu, nu.
Stimuli nervoşi pulverizaţi. Malaxor. Totuna este ce vine şi ce iese, totuna este ce-i nou şi ce-i vechi. Uniformizează. Vezi-l pe micul Lupescu. Conservatorism feroce.
E „Naşul“. Botează. Şi se murdăresc şi apa, şi pruncul. Nu, nu înnebuneşte. Arderi mediocre, lume previzibilă, viitor cert. Nu, nu fuge. Nu, nu construieşte. Creează relaţii cu oameni ca el. Frăţia minţilor aşijderea. Dizgraţia celor căzuţi. Înmormîntări fără lumînare.
Fugim din mintea lui. E, pe bune? Credem noi. Sîntem de mult îngropaţi în beton. Fugim? Ni se pare. Pe la degete nu ni s-a uscat cimentul. Atîta tot.