Lumea literară, știu că nu e ușor de crezut, seamănă ca două picături de apă cu lumea cealaltă. Adică a noastră. Cînd cocalarii sparg banii prin cluburi și baruri, să fiți siguri că, din coasta lor, vor răsări Eve degrabă vărsătoare de sînge nevinovat. Lumea scriitoricească ar fi mai săracă, mai mofluză și mai ternă fără miile de prezențe feminine care i-au pus piper în mîncare și vodcă-n pahar.
De la Constantin Turturică știu o istorie strașnică. Trebuie să vă spun, de la bun început, că nea Costache a fost mare gagicar. I-a mirosit a catrință și a acționat în consecință. Dar i s-a-nfundat și lui, ca oricărui bărbat. Se pare că, la sfîrșitul anilor ’50, aflat într-o redacție, a dat nas în nas cu Silvia Kerim. Cine nu a văzut-o în tinerețea ei explozivă și somptuoasă nu poate înțelege ce s-a-ntîmplat atunci. Silvia a ieșit din birou, iar secretara le-a făcut cunoștință. „Pe Dumnezeul meu, Florine – mi-a zis –, în clipa în care am văzut-o, mi s-au umezit palmele, deși eu nu m-am pierdut niciodată în fața unei femei. Cînd mi-a dat mîna, i-am văzut dezgustul pe față. În clipa aia, mi-am dat seama că nu voi fi niciodată – înțelegi ce înseamnă «niciodată»? – în patul ei.”
În anii ’60, povestea spune altceva, de data asta despre pantofiori. Nichita tocmai se întorsese din străinătate, firește, din lagărul socialist, cu două valijoare. Una – pentru Doina Ciurea, soția lui. Alta – pentru Gabriela Melinescu, marea dragoste. Dar te pui cu poetul? Firește, Nichita a încurcat valizele, astfel încît Doina a primit pantofiorii Gabrielei. Singura problemă era că Gabriela avea, la picior, ceva cam cu patru numere mai mic. Așa se explică retragerea strategică, împreună cu Gabriela, în podul lui Aurel Covaci, unde au locuit ceva vreme.
Doimaiștii au putut admira, la începutul anilor ’70, două muze venite la nudiști. Nina Cassian și Nora Iuga ieșeau pe plajă și se făcea liniște. Ochii bărbaților se bulbucau, iar sticlele cu eticheta „Corăbioară” se goleau instantaneu. Legenda spune că Nora ar fi bătut-o pe Nina. Dar, poate, e doar o legendă, că eu n-am apucat să văd, eram încă elev. Începutul acelor ani a confirmat decăderea lumii scriitoricești. Banii începuseră să dispară și, consecință directă, și femeile. Tot legenda spune despre teribilele fapte de arme ale Sânzianei Pop, Marei Nicoară, Lilianei Ursu, Rodicăi Floroiu (Palade) sau Carolinei Ilica. Toate întorceau realitatea cu susul în jos. Mărturiile spun că Bucureștii erau la picioarele lor, că editurile gemeau, iar colportorii colportau.
Dar au venit și anii ’80, cînd banii scriitorilor s-au ascuns la Fondul Literar, iar gloria, frumusețea și sexualitatea s-au ascuns ca ursul în bîrlog. Pe cînd moșmondeam la Cartea Românească, Florica Mitroi, o poetă uitată, urîtă ca moartea, scrisese o înjurătură la adresa Anei Blandiana. Noi, ăștia veniți proaspăt în lumea literară, n-aveam treabă cu divele, pentru că divele nu se înnoiseră. Nouă ne plăceau fetele și ascultam, cu jumătate de zîmbet, povestea trecutelor vieți de doamne și domnițe ale literaturii. Ne-am jurat să nu facem ca înaintașii noștri. Dar te poți lepăda de Satana?