În luna mai, Cristian Pantazi publica, pe noua platformă de foraj în ape tulburi pe care o deține împreună cu Dan Tăpălagă, două articole în aceeași zi în care critica, prin vocea proprie și prin cea a unui investitor, întârzierea adoptării legii privind derularea operațiunilor petroliere pe mare, cunoscută și ca Legea Offshore.
Graba era mare pentru că firmele care au desfășurat operațiuni de explorare pe platforma continentală a Mării Negre ar vrea nu neapărat să înceapă exploatarea zăcămintelor de gaze și de petrol descoperite acolo, ci mai degrabă fixarea unor redevențe cât mai mici. Mai precis, cei care ar urma să exploateze gazele și petrolul din Marea Neagră își doresc să se voteze legea cât mai repede, ca să beneficieze de redevențele mici din aceste zile, înainte ca acestea să fie crescute de către statul român. Asta este miza grăbirii aprobării Legii Offshore.
De fapt, aceasta era miza presiunii pe care încerca să o facă Pantazi, în mai, în beneficiul Black Sea Oil & Gas, companie americană deținută de către Carlyle, unul dintre cele mai mari fonduri de investiții din SUA. Black Sea Oil & Gas are cele mai mari interese în exploatarea gazului și a petrolului din Marea Neagră, fiind implicat în trei dintre perimetrele de pe platforma continentală a Mării Negre.
Așadar, în mai, era grabă mare, trebuia grăbită legea, trebuia făcut totul pentru ca investitorii să poată începe exploatarea, la redevențele actuale, adică unele mici, între 3,5% și 13,5% din prețul gazului. Problema era și atunci, și este și acum, că statul se gândește serios să mărească aceste redevențe, pentru că obține mult prea puțin din cedarea resurselor sale naturale, în timp ce plătește pentru gazele din Rusia 300 de euro pe mia de metri cubi.
Zilele acestea, când Camera Deputaților, care e Camera decizională pe proiectul ăsta de lege, discută legea și se grăbește să o voteze, Pantazi e nemulțumit. E nemulțumit pentru că nemulțumiți sunt și investitorii. Da, se grăbeau, dar se grăbeau dacă legea ar fi rămas neatinsă, așa cum a ieșit din Senat. Numai că în Camera Deputaților nu toată lumea a fost de acord cu asta. Mai ales cu faptul că investitorii ar urma să primească niște bani înapoi dacă se modifică redevențele și taxele și, mai ales, cu faptul că deputații încă nu sunt convinși că regimul actual al redevențelor este cel corect. Iar asta îi enervează pe investitori, căci ei credeau că au bătut palma. Acum ar mai vrea niște discuții, ceva dezbatere publică (de care înainte nu aveau nevoie).
Iar dacă investitorii sunt nervoși, sunt nervoși și reprezentanții lor din media. Păi, cum, ce ne grăbim așa cu votul? Nu facem și noi o dezbatere?
Dar cam cât de publică ar trebui să fie dezbaterea? Publică-publică, sau doar între investitori și deputați? Ar urma ea să aibă loc la Parlament sau prin niște separeuri, pe unde nici camerele de filmat nu bat și nici reportofoanele nu funcționează? Oare are voie oricine să-și dea cu părerea sau doar cei care publică interviuri de PR cu șefii companiilor? Ar putea, de exemplu, să participe la dezbatere un agricultor care plătește statului o redevență de 20-25% din producția medie la hectar, indiferent dacă are sau nu un an bun? Ca să afle și el cum e să plătești maximum 13,5% redevență, și doar din ce ai produs și vândut? Adică de ce să nu dezbatem și asta în Parlament, în presa online și tipărită? De ce doar să ne plângem că dacă redevența e prea mare ne pleacă investitorii?
Am ajuns, cumva, într-o epocă în care dezbatere publică înseamnă că trebuie să-și impună punctele de vedere susținătorii unei anumite părți, nemulțumită de deciziile luate. Dacă nu le place soluția la care s-a ajuns, nu e vorba de dezbatere. Dacă le place, nu e nevoie de dezbatere, să o lăsăm așa.
Achizițiile de armament au trecut prin Parlament în ritm record, fără a sta, uneori, nici măcar 30 de zile sub formă de proiect pe site-urile Camerelor, pentru așa-zisa dezbatere publică. Pe de altă parte, Legea Offshore se discută în tăcere de aproape un an, iar nemulțumirile apar abia atunci când sunt încălcate promisiunile făcute de unii investitorilor. Dacă deputații nu vor să acorde scutiri de impozit investitorilor și nici să le lase redevențele la cele mai scăzute niveluri posibile, atunci trebuie dezbatere. Dacă cineva le-a promis unor producători de rachete că le face primele plăți până la sfârșitul lui 2017, atunci, în două zile de noiembrie, legea achiziției de rachete trece, pe rând, prin cele două Camere ale Parlamentului, în a cincea e promulgată și în trei săptămâni se face și plata.
O singură companie petrolieră din România ajunge, într-un an bun, la un profit de 2,5 miliarde de lei. E cea mai mare, e drept, dar nu singura. Statul român însă încasa, până la începutul anului acestuia, din redevențele pentru exploatarea petrolului și a gazelor, cam 1,5 miliarde de lei. Fără resursele statului, adică ale noastre, însă, companiile petroliere nu ar scoate un leu. Plătind redevențe mici, însă, nu doar că obțin profituri serioase, dar au și bani, înainte de impozitare, pentru a cumpăra ieftin piariști cu pretenție de ziariști.
3.361 de vizualizări
