Ceva slinos de tot. Geacă de piele. Degete scurte. Genul care mănâncă un pui de la Mega, direct din pungă, în parcare la portbagaj, și se șterge pe bonul fiscal. Apoi ciupește și-o colegă de cur, între două navete de bere, în spate la aprozar. Așa, în glumă. Cică-i flirt. Și proasta râde. Cam așa era tipu’ care-mi blocase mie mașina. Dar lăsase un număr în geam. Că dacă lași un număr în geam, atunci e OK. Nu mai ești un nasol.
Și după ce-l sun la număr și vine, dă o ocheadă la situație și-mi zice că, dacă iau atent de volan, am loc să ies printre el și gard, fără s-o mai mute el p-a lui. Eu, convins că n-am loc, mă mai uit o dată și-i zic că nu merge. Și că la geometria mea rudimentară, pe bune că-i cel puțin tangentă treaba.
El că nu și nu, și că să mă urc, că mă ghidează el, că-i șofer de 15 ani și-are ochiul format.
În ciuda tuturor instinctelor mele, mă urc la volan și încep manevrele indicate de domnul în geacă de piele. „Dă-i, dă-i, dă-i că merge.” Eu o luam, așa, finuț, timid, filat. Ăsta zicea să-i dau fără frică. Și-i dau până când, ce să vezi, se aude și inevitabilul – un scrâșnet ca un „Titanic” care se freacă de aisberg. „Hopa”, zice domnul cu pielea. „Hopa, că nu merge.” Apoi își pune mâna în cap și se uită consternat la situație.
Mă dau și eu jos, să văd cum am băgat-o în gard la propriu, din grațiile unui trepăduș.
– Gata, șefu’, hai c-o mut p-a mea.
Ce pielea mea să-i mai zic? Prost e cine dă, nu cine cere.