Generaţia 2000 de poeţi (eu le-am spus „milenarişti“ celor din nucleul dur) e a mai simpatică ultimă generaţie din istoria literaturii române.
X este un Christ minimalist, cu sufletul scindat între cauzele umanităţii şi rezidenţele lui scriitoriceşti. Y întreţine relaţii cu conceptul conceptualizat şi se enervează cînd gramatica îi pune, lui, condiţii. Z s-a cam călugărit şi ţi-e şi frică să mai spui ceva despre el, să nu te pomeneşti cu un blestem poetic cu ISBN.
În acest context, faptul că un poet precum Constantin Acosmei a debutat cu Jucăria mortului în 1995 (la cunoscuta editură Pan), şi-a republicat Jucăria mortului în 2002 (la titrata Vasiliana ’98), şi-a rerepublicat Jucăria mortului în 2006 (în fine, la Vinea) şi îşi rererepublică Jucăria mortului în 2012 (la Casa de Pariuri Literare) e de greutatea unei iniţieri Zen.
Într-o cultură cu mai mulţi „scriitori“ decît cititori şi în care criticii sînt hăituiţi de opera în expansiune a celor dintîi – desigur, „neînţeleasă“ de către cei din urmă –, Acosmei are decenţa de a tăcea.
Ca să-l aduc la o emisiune pe acest poet atît de original, m-am aliat cu doi la fel de buni: O. Nimigean şi Emil Brumaru. Cu primul, s-a pus la cale un happening. În toiul unei partide de ping-pong, lui Acosmei (care conducea) i s-a dat telefonul. Sunau domnii de la Bucureşti să-l invite la o emisiune pe Costică… Brumaru a venit cu trenul cu confratele mai tînăr, ţinîndu-l de mînă din Copou pînă pe Dîmboviţa. Va compensa oare verva clasicului în viaţă muţenia lui Acosmei?
Această întrebare mi-o puneam cînd, zîmbindu-i încurajator tînărului invitat, îi lansam provocări de cea mai joasă speţă jurnalistică. – Şi, Constantin Acosmei, ce autori citeai în liceu? – Ei… – Publicul ar vrea să ştie. – Păi…
După un „ei“ sau un „păi“ se întindeau minute de tăcere-ndesată, care au căzut la montaj; şi cît se gîndea Acosmei aş fi avut timp să dau o fugă să stau la taclale cu operatorii.
În cea mai lungă jumătate de oră din viaţa mea, Acosmei a tresărit, plăcut surprins, la întrebarea legată de sportul nostru preferat. Atunci s-a pornit. – Am auzit că îi baţi pe Nimigean şi Astner la ping-pong. – Ei… – Sau ei pe tine? – Păi… – Bun, dar măcar scorul ultimei voastre înfruntări? Care a fost? – Scorul? – Da, scorul. – Scorul? – Da, scorul. – Scorul? – Da, scorul.
– A, scorul… Scorul a fost aşa şi-aşa…
Publicat în Cațavencii, nr. 43, 31 octombrie – 6 noiembrie 2012