Naiba știe cum am ajuns eu, ditamai orășeanul, în practica folclorică de la Pucioasa. Poate pentru că era printre profii organizatori Alexandru Sincu, de la teoria literaturii, care avea mare priză la studenți. Bridgist convins, fumător de pipă, le înnebunea pe fetele sensibile care-și pierdeau uzul rațiunii, dînd într-o fermecătoare isterie. Țin minte cum s-a închis în baia căminului muncitoresc care ne găzduia o fetișcană micuță, cu ochii mari, foarte deșteaptă, dar și foarte dezechilibrată. Sub duș, țipa încontinuu că îl vrea pe Sincu pentru ea și numai pentru ea. Și Sincu a intrat sub duș, a calmat-o, iar viața de cercetător lingvistic și de jucător de whist și-a reluat cursul normal și lipsit de griji.
Dar practica aia folclorică studențească rămîne, pentru mine, cea mai frumoasă aventură de vacanță. S-o luăm de la început. Încărcați cu merinde, magnetofoane Philips portabile, luate de la Institutul de Folclor, strîngînd la piept sau prin buzunare paralele date de părinți și mîngîind cu o tandrețe indescriptibilă și imprescriptibilă sticlele cu băuturică, am poposit la un cămin școlar din Pucioasa. Era în 1976. Ne călăuzeau, alături de Sincu, Silviu Angelescu & Octav Păun, asistenții de la Filologie. Cu Silviu am rămas prieten pînă azi, deși era un asistent dat dracului și cu înclinații de dictator luminat. Ne vedem din cînd în cînd și rîdem de cele trecute ca de dureri străine. Iar gașca era dusă rău cu pluta, dovadă că, timp de o săptămînă, folclorul a jucat cărți pînă în creierii zorilor, a frecventat o cîrciumioară ieftină din apropiere, iar teoria literaturii a făcut două interviuri, cu un băiat și cu un domn. Interviurile au fost ascultate și comentate nopți de-a rîndul. Și asta a fost tot. La teoria literaturii, vreau să fiu corect.
Dar marea bătălie se ducea în inegalabilele partide de whist, dominate de Sincu. Era stilat, fermecător, snob și as în jocurile de cărți. Dacă ar fi să-l compar cu cineva, singurul care i-ar fi putut rezista ar fi putut fi Laurențiu Ulici. Ne bătea de ne snopea, apoi ne explica pe îndelete, pentru că era un teoretician desăvîrșit, cum calculase: pînă la ultima carte. Silviu Angelescu, care avea cu cîțiva anișori mai mult ca noi (și încă nu apucase să scrie romanul Calpuzanii), ne speria că Pucioasa, unde era o țesătorie (dacă nu două), și Călanul, oraș mineresc/siderurgic, prezentau cea mai mare morbiditate sifilitică din România. Așa că noi, băieții, ne mulțumeam să pierdem timpul prin cămin, visînd la iepe verzi pe pereți.
Într-o seară, strînși toți ciopor în jurul foițelor, auzim prin fereastra deschisă un țipăt feminin. Silviu, fără să ridice ochii de la masă, a strigat încurajator, țuguindu-și buzele:
– F…te-o, bă!
Iar Alexandru Mușina, cu surîsul lui parșiv, l-a urmat din vîrful buzelor:
– Convinge-o, măi!