Anul trecut, de la începutul anului pînă în primăvară, a fost mare tămbălău în cabinetul Merkel. În timp ce nemţoaica stătea pînă la patru dimineaţa să discute cu Sarkozy despre scoaterea Greciei din rahatul datoriilor suverane, Karl-Theodor zu Guttenberg era acuzat de plagiat. Omul, aşa cum îi stă bine unui baron neamţ, a ţinut-o ca gaia maţu’ că tot ce a scris el în viaţă e original şi 100% autentic.
În final a demisionat, dar scrîşnind din dinţi şi doar atunci cînd Universitatea din Bayreuth, studiind probele, i-a retras titlul de doctor. Cei care stătuseră să-şi strice ochii şi să buchisească în lucrarea de doctorat a lui Guttenberg găsiseră că vreo 270 de pagini din 407 proveneau din alte capete, nu din cel al ex-ministrului german. Ştiu asta de pe Wikipedia, ca să fie clar, dar pot cita şi arhivele de pe site-urile unor ziare precum Frankfurter Allgemeine Zeitung. În Ungaria la fel: în martie, preşedintele Pal Schmitt, deh, tot nume de neamţ, a pierdut titlul de doctor după ce copiase pasaje întregi ca să încropească o teză despre Jocurile Olimpice. Acum, povestea se repetă şi în România cu Mang, care nici măcar nu e egoist şi se inspiră împreună cu soţia, probabil mare amatoare de bucătărie asiatică. Normal, după trei cazuri la nivel european într-un singur an, îţi vine să te scarpini în cap, ardeleneşte, şi să te întrebi care-i schepsisul. De unde vin toţi aceşti doctori şi ce-i mînă pe ei la plagiat? În Germania, de exemplu, e un fel de tradiţie să fii doctor în ceva dacă vrei să faci politică la vîrf. Poţi să fii şi doctor Oetker în budinci, nu contează, ideea e să ai o foaie de hîrtie care să ateste, mă-nţelegi. În România, nu e musai să fii doctor, dar ajută. Genul ăsta de concubinaj pervers cu mîndria titlului universitar s-a amestecat, mai nou, cu cerinţele de atestare internaţională prin studii şi articole a ascensiunii în mediul academic, dar şi cu încremenirea la catedre a bătrînilor dinozauri didactici. Această combinaţie de substanţe, odată activată politic, e singura care poate scoate plagiatul la suprafaţă. Dacă nu era numit ministru la Educaţie, Mang rămînea să se bucure pentru tot restul vieţii lui de beneficiile academice ale lucrării despre modulele alea electronice. Însă pot să pun pariu pe orice vrea stimatul cititor că, dacă am găsi un milion de voluntari competenţi în citit lucrări ştiinţifice, am afla că mai mult de jumătate din articolele apărute în publicaţii academice, fie româneşti, fie internaţionale, gen Journal of Everything Fucking Science… – cotate ISI sau nu –, sînt ori maculatură, ori plagiat. Dar cine dracu’ stă să citească miliardele de studii şi articole răspîndite azi în milioanele de reviste de specialitate, unele doar pe hîrtie şi în ediţii de doar cîteva sute de exemplare? Cît despre Mang, ce mai poate fi spus? Adio şi ne vedem în toamnă, la restanţe?