Nu am făcut prea des, pînă acum, cronică de carte aici. Mai precis, niciodată. Dar toate au un început.
Începutul meu e cu o carte despre supraviețuire. Despre încăpățînarea de a trăi și despre ingeniozitatea umană în a găsi și, dacă nu găsește, în a crea resursele necesare supraviețuirii. E o carte despre speranță și solidaritate umană și despre cum aș vrea eu să fiu cînd o să cresc mare.
Și e, categoric, următorul volum pe care ar trebui să pună mîna Bear Grylls. Da, da, tipul ăla cool care știe cum să iasă basma curată oriunde l-ai arunca pe Pămîntul ăsta. Pentru că supraviețuirea în jurul căreia se învîrte cartea e the next level: cinci sute de zile pe Marte. Singur cuc.
Cartea se cheamă Marțianul și e scrisă de Andy Weir. Motivul pentru care n-ați auzit încă de tipul ăsta e că Marțianul reprezintă debutul lui. Inițial refuzată de agenții literari, postată gratuit pe site-ul omului, apoi – la cererea publicului – oferită pe Amazon la prețul minim de 99 de cenți, cartea a vîndut în trei luni peste 35 de mii de exemplare, ajungînd în fruntea topului de SF. Moment în care s-au prins și editurile și i-au oferit autorului un contract cu șase cifre. Bravo lui.
Cartea a fost republicată pe 11 februarie. Mi-a recomandat-o un amic de Facebook, am stricat 8,99 euro pe iBooks și am terminat-o într-o zi jumate. Americanii i-ar zice page turner. Oarecum incorect, e de fapt un screen swiper – nu te lasă să lași tableta din mîini pînă nu termini povestea. Care, cum zicea Maia Morgerstern într-o reclamă idioată, “aș vrea să nu se termine nicicînd”.
Extrem de bine documentată (e un science friction superb) și scrisă cu un simț al suspansului rar, cartea începe în momentul în care astronautul Mark Watney e abandonat mort pe Marte de către colegii lui de echipaj, care părăsesc planeta de urgență. Evident, Mark nu e mort și, iar evident, ăsta e începutul unei frumoase prietenii cu ingeniozitatea, într-o cursă mereu contra cronometru pentru supraviețuire și, poate, pentru întoarcerea acasă. Vreți să aflați cum ajunge omul nostru să își facă inclusiv o mică fermă de cartofi pe Marte? Puneți mîna și citiți cartea. N-o să vă ascund că m-am surprins de cîteva ori rîzînd nervos, eliberator, la cîte o glumiță aruncată fix după ce îi trecuse marțianului cîte un glonț pe lîngă ureche. Și sînt destule. Și gloanțe, dar și glumițe.
Pentru că, în plus față de ritmul de thriller, din ăla în care nu mănînci popcorn pentru că ești prea ocupat să-ți rozi unghiile, cartea e burdușită cu genul ăla de sarcasm și umor la care te trezești rîzînd singur: “Am testat bracheții prin lovirea cu pietre. Genul ăsta de sofisticare este ceea ce ne caracterizează pe noi, oamenii de știință interplanetari”.
Mai multe nu vă zic, nu vreau să vă stric plăcerea. Puneți mîna pe carte!
