Cam mulți dintre prozatorii noștri tineri sau încă tineri s-au specializat în amintiri din copilărie care încep, ca la Creangă, de pe la patru-cinci ani și merg pînă spre sfîrșitul adolescenței, tot ca la Creangă. Unele sînt excelente, altele bune, destule doar pasabile. La cît de mare e concurența și de bătătorită tema, mi s-a părut de-a mirările că Dan Sociu se întoarce la vremea copilăriei cu această carte de povestiri. Apoi m-am dumirit că e o carte a formării, cu eșantioane de la diferite vîrste, care încep din primii ani și ajung pînă la tinerețea avansată, ca să zic așa.
Povestirile lui sînt scrise tulburător de bine, cu o sensibilitate mereu în alarmă și cu o putere de a observa omenescul care te pune des pe gînduri. Personajele lui pornesc toate de la oameni obișnuiți care au probleme de viață mărunte, extrași din furnicarul cotidian. Totuși, filtrul prin care își vede Sociu personajele, în episoade scurte, le insolitează: adică le știi, dar devin altfel decît ți le-ai fi imaginat și te trezești că pătrunzi într-o lume altfel, care e a lui Sociu și numai a lui. Banala viață zilnică, aceea pe care o poți rezuma în cîteva cuvinte, cu senzația că e înțepenită în mai nimicuri, își dezvăluie, în povestirile lui, irepetabilul fiecărei zile și al fiecărui gest, care merită, descoperi, toată luarea aminte.
Sociu povestește rareori în „dulcele stil clasic”, a cărui lecție o știe însă pe de rost, Cel mai adesea lucrează cu instantanee pe care, în primul moment, nu știi de unde să le iei și nici ce caută acolo, dar care comunică unele cu altele într-o construcție în care nici un cuvînt nu e de prisos. Textul crește derutant, de la propoziții-citate din vorbirea de fiecare zi la fraze care te învăluie straniu, urmate iarăși de cîte o propoziție care te readuce pe malurile cunoscute ale cotidianului. Pentru o asemenea tehnică, trebuie să stăpînești la perfecție „respirația” povestirii, altfel riști să dai în prețiozități și în artificiozitatea obiectelor kitsch. Dacă încerci să vezi cum funcționează textele lui Sociu, îți dai seama că, deși ele curg firesc și aparent spontan, la inspirație, rezultă dintr-o premeditare artistică îndelung exersată.
Cele mai multe dintre povestirile lui Dan Sociu fac parte din categoria celor care nu se pot repovesti decît citîndu-l pe autor cuvînt cu cuvînt. Altfel le pierzi printre degete, cum se întîmplă dacă încerci același lucru cu povestirile lui Salinger sau ale lui Capote. Atmosfera și vraja cuvintelor se pierd și dai înbanalități. Căci povestea pe care ți-o spui în cap alăturînd instantaneele lui Sociu, omoară ceea ce textul sugerează sau subînțelege. Dacă vreți, povestirile lui seamănă cu acele oglinzi magice în care fiecare vedem altceva, dar la sfîrșit ne dăm seama că am avut senzații asemănătoare.
De aceea nu m-am apucat să rezum aici vreuna dintre povestirile lui. Dacă te mulțumești doar cu firul lor epic pierzi toate acele lucruri care nu se pot „pipăi”, ci doar aproxima și care îți dau la lectură impresia de irepetabilitate.
S-ar putea spune că asta ar fi mai degrabă treabă de poet, nu de prozator, fiindcă, așa cum se spune, doar poezia nu se poate povesti. E drept că Dan Sociu e și poet – un poet excelent! –, dar, în povestirile sale, autorul lui Pluto în Scorpion nu încurcă nici un moment borcanele. Știe să ajungă la poezia prozei fără „să poetizeze”, un secret pe care nu-l cunosc decît prozatorii cu adevărat aleși.
Dan Sociu, Pluto în Scorpion, Editura Polirom, 2020.
815 vizualizări
