Întîmplarea e adevărată, ne previne Caragiale. Şi-ncepe: într-un mare oraş oraş de provincie sau mai bine într-o capitală mai mică e un negustor deştept, conservator pînă în măduvă. Ţine o băcănie, singura din urbe, arătoasă şi cu marfă pe alese, ca-n capitalele mari, încît toţi cei din oraş de la el cumpără. Chiar şi liberalii îi trec pragul, chit că doctrina ar trebui să-i împiedice să-i facă alişveriş băcanului conservator.
E campanie electorală şi un fost ministru din partid cu negustorul a venit în oraş să se aleagă din opoziţie. A închiriat etajul casei băcanului cît ţine campania. Casa e în centru, la vedere.
Liberalilor, colectiviştii, cum le zice autorul, le sare ţandăra. Se duc cîţiva în delegaţie la băcan. Dă-l afară, că oi fi tu conservator, dar cu noi îţi împarţi traiul, nu cu ministrul. Negustorul se ţine tare. Dă-l afară, că nu mai vezi picior de liberal la tine în prăvălie. Te aducem în sapă de lemn. Nimic!
Încep liberalii boicotul, dar vînzările nu-i scad băcanului decît la ţuică şi la pelin. Că mai consumau clienţii în prăvălia lui cîte un pahar, două, cînd îşi făcea cumpărăturile. Negustorul deduce de-aici cum venea cu boicotul. Liberalii nu mai călcau în magazin, dar îşi trimiteau oamenii să le ia cele de trebuinţă.
Se anunţă mare petrecere la dl Iancu, însuşi iniţiatorul boicotului. Dl Iancu e renumit pentru mesele bogate, iar acum are printre invitaţi un ministru şi doi, trei oratori de la centru. Băcanul tocmai ce-a primit marfă şi-şi face reclamă în geam: Icre moiu, stridii proaspeţi, somonu de Rhin. Se înghesuie lumea la magazin să cumpere prospăturile. Mai ales icrele se vindeau în draci.
Şi vine un ungurean hotărît. Întreabă de preţul icrelor. Negustorul, străfulgerat de-o ipoteză, îl întreabă cît vrea să cumpere. Cam două, trei ocale. – Pentru cine? – Nu spui! – Dacă nu spui, nu-ţi dau. Icrele sînt arvunite, i-o taie băcanul. Pleacă ungureanul. Icrele se vînd ceva de speriat.
Intră o babă. Şi ea cere icre, tot două, trei ocale. Nu spune nici ea pentru cine, să n-o audă muşterii, dar îl trage deoparte pe negustor: sînt pentru dl Iancu. – Dacă-s pentru dumnealui, o sută de lei kilo. – Cum o sută, că mi-a zis să dau pînă-n 28 de lei pe oca. – Pentru dl Iancu ăsta-i preţul! Iese baba mîhnită.
Apare şi-un funcţionăraş pirpiriu, dar înfipt. Cere mai întîi o ţuică, fiindcă l-a pătruns frigul. O dă pe gît şi se interesează cîte parale fac icrele moi. – Asta nu-i marfă de se vinde cu paralîcul! Funcţionăraşul se îmbăţoşază: vrea trei kile! Îl ia rîsul pe negustor: auzi fason de trei kile de icre moi… Funcţionăraşul trînteşte uşa.
La amiază opreşte o mîndreţe de caleaşcă în faţa prăvăliei. Sare feciorul de pe capră. – Să vie un băiat afară! Se duce un băiat la caleaşcă şi se întoarce pe fugă: – Întreabă cucoana de icre moi! – Cucoana lui conul Iancu? Îi trimite negustorul icre cucoanei, să guste în caleaşcă. Se întoarce băiatul cu răspunsul că i-au plăcut. Acum iese băcanul, îi face temenele cucoanei şi-o invită în magazin: – Nu-i nimeni înuntru, doar cîţiva mitocani. N-are cine vă recunoaşte. Şi-i spune ce altele mai are, de se dă jos cucoana şi intră în prăvălie. Cumpără de toate, că n-a mai fost demult la băcănie. La plecare negustorul o ispiteşte cu şampanie extra, mai ieftină ca oriunde. Îi spune cucoana să-i trimită şase sticle, după ce clipeşte din ochi către tinerii ofiţeri aflaţi printre muşterii, toţi la curent cu boicotul.
Se întoarce cucoana la caleaşcă, salutată de ofiţeri pînă la pămînt. Băcanul o petrece pînă afară şi-i spune să-i mai poftească. Întors în prăvălie zice spre toţi cei de faţă că uite, de-aia îi plac lui liberalii: cînd e vorba de delicateţe, nu se mai încape politică! Şi face cinste cu un rînd de ţuică la domnii.
De ce-o fi zis Caragiale că-i adevărată povestea? Fiindcă s-a ţinut tare băcanul, nepăsător la boicotul adversarilor politici? Căci nu-i puţin pentru un negustor să se încontreze cu Puterea. Sau pentru că inamicii s-au mulţumit cu boicotul şi nu i-au spart geamurile, cum se mai întîmpla şi nu i-au pus foc la prăvălie cum se mai întîmplă acum?