Mă scuzați, am fost până la toaletă, a mai mințit ceva domnul Costache de la Sănătate?
Scrisori deschise în familie? Revărsări de elitism cu citate din cărți și mândrie părintească țâșnind ca o fântână arteziană? Copilul lu’ mama cel deștept, cel care a reușit în viață, cel care făcea karate în sanscrita veche și practica budismul amestecat cu înot.
Victor Costache este o reușită. E un cal câștigător, e un copil cu care mama lui se poate mândri în bloc, pe stradă, la coafor. Realizările lui sunt atât de orbitoare încât norii unor minciuni sunt ca umbreluțele în paharul de cocktail. Și totuși, mai repede ține de doamna mămică faptul că e mincinos decât acela că e un bun chirurg. Zic, nu dau cu bisturiul.
Cazul Costache ne mai arată o limită a tehnocrației: lipsa de răspundere. Omul nu este legat de vot. El nu e politician, el e chirurg și, foarte important, el e angajat. Cariera lui este aceea de chirurg angajat. Ipostaza de ministru este pusă în slujba carierei de chirurg angajat. Cel puțin până când îi cumpără mămica clinică.
Victor Costache nu înțelege politica, iar asta este cu mult mai dăunător decât poate părea la o primă privire: „Ar trebui să avem un pact pentru sănătate, să nu introducem sănătatea în domeniul luptei politice. (…) Ar trebui ca sănătatea să transceadă certurilor şi disputelor politice şi majoritatea partidelor politice să ajungă la un acord în care în centru să fie pacientul român şi să avansăm cu toţii şi să modernizăm sistemul sanitar, să creăm un cadru legislativ care să permită modernizarea sistemului sanitar”.
Să privatizezi banii din Sănătate sau să nu o faci ține exclusiv de partide și de ideologie. Să construiești spitale poate să țină de un pact pentru infrastructură medicală, dar spitalele unor guverne nu mai sunt bune pentru alte guverne, iar studiile de fezabilitate ale unor miniștri nu mai funcționează pentru alții. Cam asta e treaba și cu pactul, cu depolitizarea – nu o facem unde o putem face, dar ne gândim să o aplicăm exact acolo unde ar fi o prostie.
