Ce faci când copiii cresc și simți că nu le-ar prinde rău ceva activități care să-i mai smulgă din fața televizorului, a tabletei sau computerului, altceva decât tradiționalul ieșit în parc? Fotbal, nu? Greșit. În primul rând, copiii sunt fete. Karate, autoapărare… Mda. Nu neapărat. Altceva nu există? Baleeet. Nici asta. Asta e deja meserie, nu activitate extracuriculară. Desen? Poate. Dansuri? Sună interesant. Unde? Păi, poate nu știți, dar fostele palate ale pionierilor și șoimilor patriei încă mai există și organizează cercuri. Serios. La noi e chiar lângă casă și se cheamă popular, cred, Palatul Copiilor. În mod ciudat, încă n-a fost vândut unui investitor imobiliar, nu a fost transformat în mall, nu a fost ocupat cu magazine. De curând a avut loc ziua porților deschise, în care părinții examinau oferta și decideau, de comun acord cu victimele, cercul spre care să îndrepte pașii celor mici. Fiind lângă casă, cum spuneam, nu puteam lipsi. Așa că n-am lipsit.
În hol sunt mulți copii plouați, mulți părinți agitați. Costumele pe care unii dintre copii le poartă mai cu sfială, mai cu fală, sunt semn că unii dintre ei vor apărea pe scenă. Scena e mică, sala de asemeni, Sau, poate, nu e mică. E doar neîncăpătoare. Cum cei mai mulți copii sunt pe scenă sau în culise, în sală sunt mai mult părinți, bunici și profesori. Atmosfera are ceva dintr-un spectacol de gală improvizat într-o sală în care, de obicei, se țin nunți, atunci când nu are loc vreo ședință a asociației de proprietari. Dar de vină e mai mult vremea de afară, nu neapărat organizarea. Sunt, totuși, porți deschise, afară plouă neașteptat, e frig, e dimineață, e neplăcut. Înapoi în hol, pe unde se ajunge la balconul sălii. Acolo mai sunt locuri. Iar holul e mai gol, așa că acum se pot vedea panourile care prezintă fiecare cerc. Dans modern, balet, arte marțiale, electronică, computere, apicultură, silvicultură, dansuri populare, televiziune. Ofertă mare, complexă. Fetelor, ce v-ar interesa? Aaaaa… Bine, ne uităm la spectacol și revenim.
În deschidere, balet. Lacul lebedelor. Se pot oare face glume răutăcioase pe seama unor copii nevinovați? Nu? Așa mă gândeam și eu. Totuși, peste ani, în unele CV-uri va intra și asta: “Am făcut balet până la vârsta de x ani”. Nici măcar n-ar fi o minciună, precum masteratele unor politicieni. Ar fi doar relatarea onestă a unui copil indus în eroare de mic. Da, toate rățuștele urâte vor fi lebede, în final, toate fetițele supraponderale vor ajunge, într-un târziu, Maia Plisețkaia. Sigur-sigur? Nu, evident. Dar, undeva, cineva trebuie să-și trăiască fanteziile, crezând că din micul grup de copii chinuiți va ieși, la un moment dat, o prim-solistă care o va pomeni pe doamna de la cercul de balet de la Palatul Copiilor. Merită fanteziile unui om să fie frânte? Cine suntem noi să o facem, chiar dacă asta înseamnă că, peste ani, copilul de azi va blestema gândindu-se ce prostii a fost pus să facă atunci când era mic?
Trece baletul, începe dansul modern. Un rând întreg în imediata mea apropiere arată interes sporit manifestărilor. Eu aș râde cu un ochi, aș plânge cu altul, dar aplauzele fetelor mele mă opresc. Ele percep asta ca pe un spectacol, adresat lor. Poate au dreptate. Poate pentru 3 și 5 ani este o reprezentație pe cinste. Eu nu mă pot opri, totuși, să mă întreb de ce, dacă tot faci chestiile astea, de ce nu le faci ca lumea? De ce mă duci înapoi în timp cu zeci de ani? De ce nu arunci un ochi pe YouTube, ca să vezi ce se mai întâmplă în lume? De ce nu faci rost de un negativ ca lumea, nu de ceva care sună ca și cum ar fi fost copiat a șaptea oară de pe o casetă obosită, înregistrată după un gramofon defect? Se termină și asta. Rândul care e foarte atent este, am lămurit dilema, cercul de televiziune. Filmează cu un handicam, deși dacă ar filma cu telefoanele sau tabletele pe care le au ar scoate HD. Puștiului care are grijă de cameră îi prevăd un viitor luminos în presa audiovizuală: a reușit să stea răscrăcărat pe două scaune, păzind camera, timp de mai bine de o oră. Mai mult ca sigur că, într-o bună zi, va avea șanse mari să ocupe un post de cameraman la TVR, ocupându-se de transmisiile sportive care, se știe, nu necesită prea mult efort. Ca orice ziarist de viitor, mândru de meseria lui, a blocat accesul celorlalți la trei rânduri de scaune. Ca să-mi recuperez fetele ușor nedumerite de dansul semi-erotic al grupei de 14-17 ani ani de la moderne, sunt nevoit să strig de lângă camera de general. Greșeala mea. Profesorul de televiziune îmi explică usturător că am stricat filmarea copiilor. Aș vrea să-i spun că scot eu vocea la post-procesare, dar mă înduioșează vârsta lui, ideea că s-ar putea să facă asta atunci când nu-i sezon de nunți și nu-l mai încurc. În plus, au început dansurile populare, cea mai decentă și, culmea, modernă parte a spectacolului. Atenția bruscă a fetelor spune că au ales, deja. Vor fi dansuri populare, dacă trec de preselecție. Dar voi povesti altă dată cum se împacă doi copii, familiarizați cu app-store-ul, cu geamparalele și alte ritmuri specifice Dobrogei.
