Portretul turnătorului de Sabin Bălașa

Sabin Bălașa a făcut parte din protipendada artistică a comunismului, alături de scriitori, scenariști, actori și regizori pe care Comitetul Central îi selecta ca să coloreze întunericul, frigul și foamea. Începînd cu anii ’50. dictatura proletariatului a stîlcit arta în asemenea hal, încît doar partidul putea decide ce moare și ce trăiește în cultură. Filmele aveau în loc de scenariu propagandă, proza devenise rechizitoriu, poezia suna ca o lozincă, iar plastica nu putea ieși din salopeta muncitorului la forjă. Pe această tematică strictă pluteau artiștii aleși de regim, plătiți regește, îndopați cu comenzi de stat, răsfățați cu ordine, medalii, vile, mașini și pașaport. Unii au fost niște nulități, alții, dimpotrivă, au fost talentați. Toți însă, fără deosebire, au fost bogați. Și, desigur, turnători la Securitate.

Sabin Bălașa a făcut parte dintre cei talentați. S-a născut în 1932 în Oltenia, într-o familie burgheză care în 1956 ar fi intrat în pușcărie dacă Sabin n-ar fi intrat, la cerere, în UTM. Din acel moment, calea i s-a netezit și din simplu student la Institutul de Arte Plastice a devenit membru al Uniunii Artiștilor Plastici și pictor protejat al socialismului. Iată ce ziceau despre el cadrele Securității, care au început să se preocupe de cariera lui: „Sprijinit sistematic și cu multă pricepere poate deveni un artist de mare viitor. Ajutat din punct de vedere politic poate deveni un luptător consecvent pentru socialism“. Au urmat expoziții internaționale și studii de specializare în URSS, Ungaria, Cehoslovacia, China și chiar Austria.

Sabin Bălașa avea și o viziune ambițioasă asupra artei – susținea că Renașterea poate avea loc oricînd, în orice epocă, oricît de modernă ar fi ea –, dar succesul lui s-a născut nu atît din valoarea operei, cît din îmbrățișarea cu organele de partid și de stat. Ca să știe o treabă, Securitatea i-a dat numele conspirativ Sorin Olteanu și codul de informator Bruno. Iar Sabin nu le-a înșelat cîtuși de puțin încrederea, mărturisindu-le că „acest tip de muncă îl pasionează“.

Pictura lui avea, fără discuție, o valoare. După ce a vizitat Italia a început să amestece tehnica frescei cu nuanțele albastrului de Voroneț și a împrumutat compoziții și peisaje de la Salvador Dalí și Tanguy. A obținut lucrări care furau privirea și se înrudeau în același timp cu linia sobră a artei revoluționar-sovietice. Comenzile oficiale au început să curgă, la fel și banii. I-a pictat pe Nicolae Ceaușescu și pe nevastă-sa, a realizat lucrări despre viața și truda clasei muncitoare. Iar la adăpostul acestei înalte protecții, tovarășul Sabin a început să acceseze piața particulară a generalilor și tovarășilor din conducerea partidului, care, văzînd că secretarul general prețuiește penelul maestrului, au comandat și ei din slugărnicie.

Sabin Bălașa a scris cărți și eseuri despre artă, a făcut filme de animație și a împînzit cu tablouri scumpe casele unor gînditori și oameni de cultură post-revoluționari, între care trebuie amintit Irinel Columbeanu. Maestrul a vîndut bine în comunism, dar a vîndut încă și mai bine în democrație. În 2008 a murit, lăsînd în urmă o colecție de lucrări estimată la cinci milioane de dolari, pe care nostalgicii Epocii de Aur și hoții îmbogățiți peste noapte încă se bat.