Parcă e un făcut. Nu apucă România să iasă din căcat, că vine din senin nota de plată și, de sus, din ceruri, deștele divine apasă capul cel plecat, pe care încă nu l-a răpus sabia recesiunii. Nici nu trecuse bine 2005, cînd tot românul prinsese spiritul consumerist european și dădea cu buletinu-n bănci, pentru credite nebunești, că – hop! – a venit criza din 2008. Au trecut zece ani și, peste o oarecare stabilitate, au căzut trosnind pe acoperiș pandemia și datoriile. De-abia am rîs anul trecut și-acu’ doi ani, că Divinitatea a decis altfel pentru noi. Prea ne obrăzniciserăm.
Nu discut cauzele (că e inutil, aici sîntem toți doctori). Dar am cunoscut de cîteva ori în decursul zbuciumatei mele vieți familii nesăbuite, pe care viața le-a adus la masa credală. Soluția o știam de pe atunci, o știm și acum și o vor ști și copiii copiilor noștri, în veacul vecilor. Cînd ești copleșit de datorii și dacă ai un dram de înțelepciune, vei strînge cureaua. Cum? Aici începe povestea.
Foaie verde de vanilie, azi ne strîngem în familie. Se trimit invitații, mesaje, amenințări, ultimatumuri. E musai să ne strîngem toți, cu cățel și cu purcel, să ieșim din răhățel. Și vin. Unchii, mătușile, verii și verișoarele, ginerii și nurorile, țîncii, ba chiar și un amic al lu’ tanti Elvira, pentru că știe cu finanțele și tanti a garantat pentru el. E trup și suflet pentru cauză. La cum arată Elvira, toată lumea presupune că e mult trup și multă trudă.
Nu contează că-s bătrîni, știrbi, neputincioși ori copii de grădiniță. Se așază serioși în jurul mesei, își golesc buzunarele și își suflecă mînecile. Pater familias își drege vocea și face un gest larg: „Liniște!“. Apoi zice cu toată seriozitatea din lume: „Sîntem în găleată. Sîntem faliți. Am belit-o, Mussolini! Ăștia-s banii, astea-s datoriile“. Se face o liniște de s-o tai cu cuțitul. „Eu jur că tai jumătate din țigări și nu mai merg la crîșmă cu prietenii, mai am niște țuică în beci.“ Bunica zice: „Voiam să îmi iau un loc de veci, da’ nu-l mai iau. Ducă-se pe pustii! Ce, nu poate să aștepte? Las’ că mai stau cu voi“. Mătușa Nicoleta, văduvă după unchiul Aurel, zice și ea: „Văzusem la magazin pui fericit, am să iau unul nefericit. Am să îndoi detergentul cu apă, că ține mai mult, și am să mă culc cu găinile“. Unchiul Pandelică grăiește și el: „Îmi iau abonament pe transport, nu mai cumpăr bilet de fiecare dată. Voiam să merg în vacanță în Bulgaria, las’ că stau să cosesc iarba la vecini, mai cîștig un ban“. Mătușa Antoaneta plusează: „Tocmisem meșterul să îmi repare ușa de la baie. O las așa, cine să mă vadă?“. (Mătușa e divorțată și stă singură.) Vocile se înalță, lumea plusează. Sacrificiile cresc, cresc, echilibrînd bugetul. Numai vărul Viorel tace. El e comoara familiei, e de vreo zece ani student la Drept, doar că la facultăți diferite, pentru că dă numai de profesori aroganți și proști. Bunicul adaugă, la rîndul lui: „Scot Netflixul, las’ că mă uit la programe, sînt și acolo filme căcălău“. „Taie și programele porno – zice din colțul ei bunica –, și mai cîștigăm un euro.“ Vasilică, băiatul cel mare al unchiului Manolescu, cugetă și răsuflă adînc: „Nu mai cumpăr Slavici, las’ că văd filmul pe net.“. Angelina, mezina: „Eu nu mai vreau păpușă. Am una ruptă, o cos“. Vărul Viorel tace și trage din țigara lui electronică. Nu fumează de tutun pentru că respectă familia. Capul familiei pune pe două coloane veniturile și cheltuielile. Ceva nu pușcă. „Măi, Viorele, tată, da’ tu?“ „Io, ce?“ „Tu nu tai nimic?“ Viorel se înfoaie, se înroșește: „Ce? Vrei să abandonez studiile?“. „Păi, mai lasă dracului păcănelele, puiule! Și pariurile, nu vezi că nu cîștigi nimic? De loterie, ce să zic? Ce, nu știi încă, la vîrsta ta, că cîștigă numa’ cine trebuie? Mi-a zis mie un om important de la benzinărie că la Loto se trag sforile și nu luăm nimic noi, proștii.“ „Nea Mitică (pe tată îl cheamă Mitică), păcănelele e viața mea. Parol! Nu e ce credeți voi! E știință și probabilitate și intuiție! Dar durează! Toată lumea vrea azi, azi. Ei bine, nu azi! Mîine! Poate voi, care sînteți cam proști, puteți. Da’ io nu pot. Io-s tînăr, nu vreau să mă îngrop de june. Vă place, bine, nu vă place, altu’ mama nu mai face. V-am pupat pe portofel!“ Tanti Antoaneta roșește și pufnește în plîns: „Puiul meu drag, las’ că mai tai eu de la detergenți, de la mătura a nouă, de la canalizarea înfundată. Pun io pompa. Și ce-mi trebuie mie parizer? Cartofi cu mărar. Las’ și fără mărar, că e un leu legătura, puiul meu drag!“.
Ajunși aici, tata (șeful, cum s-ar zice) mai oftează o dată. Deschide ușa casei. Se uită în jur, dealuri și munți în stînga, cîmpuri și bălți în față, marea cea mare în dreapta. Zice tare, ca pentru sine: „Frumoasă țară avem, pizda mă-sii!“.