E greu de crezut că vor mai reveni, vreodată, vremurile în care se făceau cozi la cărțile de poezie, în România, și cînd un poet avea tiraje de zeci de mii. Poezia a fost prima victimă a economiei de piață, după 1990; și azi e o adevărată îndrăzneală pentru un poet important să se raporteze la succesul celui mai slab cotat manelist local.
Oricum, indiferent dacă aceasta este o situație ce se va schimba ori nu, mă interesează incomparabil mai mult ce are de spus un poet (fie el și necunoscut publicului mai larg) decît ce ne livrează „vedetele” dîmbovițene cu extensie culturală spre Cîmpia Dunării. Fiindcă prin orice poet adevărat se ajunge la o experiență particulară și irepetabilă a limbajului, a expresiei și a sensului; la ceva ce nimeni nu a mai făcut și nu va mai putea face.
Un astfel de poet e Octavian Soviany, care, la aproape 60 de ani, continuă să scrie nu versuri ce „din coadă au să sune” (ca la veleitarii stahanoviști), ci poeme în adevăratul înțeles al cuvîntului. Călcîiul lui Magellan le pune într-o suită coerentă și puternică pe fiecare ciclu și secvență, în praful pe care personajul îl respiră și cu pulberea care se va alege de el.
Cum remarcam și la volumul anterior al lui Soviany, autorul e un adevărat maestru în acest joc de perspective. Cu cît protagonistul său e mai gîrbovit, mai căzut, mai declasat, cu atît lirica e mai susținută și mai spectaculară. Dacă la Bacovia se poate vorbi de o omogenitate între disoluția eului și contextul ei poetic, între coșmar și dicție, la Soviany ele sînt puse în contrast, într-un complex de mare originalitate.
Acum mi se va obiecta că exagerez comparîndu-l pe Soviany cu Bacovia. De parcă Bacovia ar fi fost mai recunoscut, în epoca lui, decît e poetul de acum în a sa; și de parcă n-ar trebui să vină, de atîtea ori, posteritatea pentru a face dreptate și a-i acorda fiecăruia ceea ce merită. N-ar fi rău să accelerăm puțin în sensul acesta: „Caii din telciu / au felul lor propriu de a privi / luna. Încearcă să o / apuce cu dinții lor / galbeni / de insomniaci / înrăiți / și să o țină / sub limbă. / Să o țină toată noaptea / sub limbă / ca pe o roată / putredă de / căruță”.
L-ați citit pe Soviany? Parcă nu? Înseamnă că o veți face de acum încolo.
Octavian Soviany, Călcîiul lui Magellan, Editura Cartea Românească, București, 2013, 120 p.
