Premiile clubului de presă Cațavencii – 2016

Ca niște moștenitori flămânzi și nerăbdători, politicieni și propagandiști au încercat și anul ăsta, braț la braț și luându-și fețele alea solemne, de zile mari, să ne convingă că presa, în sfârșit, a murit. Și că ei, doar ei, își pot împărți bunurile defunctei, rămășițele de credibilitate, cuferele cu informații și încăpățânare de ale căror chei n-au nevoie, căci oricum nu vor decât să le îngroape și să uite la repezeală harta comorii.

Din nefericire pentru ei, îmbălsămată de vie și stropită abundent de soboare de preoți nerăbdători, presa s-a ridicat de câteva ori în capul oaselor și a vorbit îndeajuns de ferm încât în jurul său să se facă iar gol pe-o rază de câteva zeci de dosare penale. În mod ciudat, în morga istoriei contemporane sunt fardate câteva cadavre despre care se spune că ar aparține unor instituții de presă. În spatele lor, sprijinindu-le în geam, să dea frumos, stau câțiva băieți disperați, care speră să-și mai încaseze ultimele sacoșe sau să-și arunce ultimele cârlige de șantaj. Aia nu e presă și nici n-a mai fost în ultimii ani. Moaștele la care încă se închină 20-30 de fraieri legați la ochi și cu urechile astupate par a nu avea alt rol decât să-i facă fericiți pe câțiva nepricepuți care au reușit, în timp, să pună la pământ mai multe instituții de presă decât a omorât Internetul.

Presa, așadar, tot n-a murit. De murit au murit schemele de lut ale propagandei, pe care niște închipuiți credeau că le pot duce la infinit la izvor. Agitația online, care a mers bine în 2014, n-a mai prins și în 2016. Succesul “influencer-ilor” n-a mai existat, semn că poți păcăli un om o dată, poți păcăli mai mulți oameni de mai multe ori, dar nu poți păcăli pe toată lumea, mereu, cu aceleași prostii. Asta e, se mai întâmplă. La muncă, băi, că prea vi se părea totul ușor! Și-așa era enervant că aceleași manipulări, efectuate după rețetă, au prins mai mult decât o singură dată. Osteniți-vă, transpirați puțin, căci statutul de asistați politic ai agențiilor de media implicate în campaniile electorale nu vă prinde. Doar sunteți de dreapta, demonstrați că nu stați cu mâna și limba întinse.

Și-acum, în răpăitul tobelor, în zdrăngănitul brățărilor pe care le poartă subiecții din câteva anchete jurnalistice încununate de condamnări definitive, să trecem la decernarea premiilor, începând cu ceea ce mass-media a avut mai prost și anul acesta.

Premiul “Cozmin Gușă” pentru înfumurare și neînfricare în fața ridicolului merge către Realitatea TV, reprezentată la această ceremonie de către Rareș Bogdan, Octavian Hoandră și Denise Rifai. În ceea ce istoria televiziunilor de amenințare, șantaj și lingușire va consemna drept ulimul an de existență al Realității TV, cele trei simboluri ale închipuirii au reușit să transforme penibilul în artă. Una fără priză la public, una ce-și alungă privitorii, dar care speră că va fi reevaluată peste secole. Ar mai fi avut nevoie de un an-doi ca să-și desăvârșească opera, dar, din păcate, falimentul care bate insistent la ușă nu le poate oferi acest lux. Drum bun, stimabililor, nu veți lipsi nici puținilor telespectatori și nici politicienilor care v-au alimentat cu sacoșa și nefiscalizat atâta vreme…

Premiul “In memoriam banii lui Dinu Patriciu” merge către echipa Sabin Orcan ‒ Grigore Cartianu ‒ Mălin Bot, care, la ani de zile după ce a reușit să pună pe butuci o investiție necugetată de aproximativ 100.000.000 de euro, a găsit un nou personaj dispus să le umple conturile, sperând într-o viață mai bună. Reuniți în fruntea României libere, nou-nouță și redusă ca format, cei trei care au vegheat la aproape decesul trustului Adevărul încearcă azi nu neapărat să facă presă, căci așa ceva nu prea au făcut niciodată, cât să-și albească noii patroni, cunoscuți drept familia Adamescu. Portăreii care vor încerca, la un moment dat, să mai recupereze câte ceva din banii asiguraților la Astra sunt rugați să nu-i repună pe cei trei în circulație. Sunt atât de uzați, încât pun în pericol fesele pe care ar trebui să le aline cu limbile lor îndelung încercate.

Premiul special “Mai încercați” se acordă bloggerilor și agitatorilor de social media care descoperă civismul doar în campaniile electorale. E drept, ceea ce li se întâmplă lor între două scrutinuri, marile încercări la care-i supune viața (de la groaznicele torturi sonore la care-i supun posesorii de bormașini la drama primirii de bomboane și gume de mestecat pe post de rest) sunt mult mai importante decât implicarea cotidiană, dar n-ar strica să-și mai curețe de praf mesajele. După “Jos Iliescu”, “Moarte comuniștilor!” și “Ieșiți la vot ca să contați!” au sunat anii ’90, revendicându-le, pe bună dreptate.

Premiul “Vai, cât de mare aveți bugetul” e oferit Serviciului Român de Informații, care găsește an de an, printre firimiturile rămase de la lupta antitero, suficiente fonduri pentru a plăti salariile unei întregi cete de acoperiți care are nevoie nu atât de bani, că pe ăia și i-ar obține la drumul mare, cât de un angajator care să lase impresia că i-a luat pe post de jurnaliști.

Ar mai fi premianți de partea maro a forței. Atât de mulți încât s-ar putea umple manuale întregi cu “Așa nu!”. Așadar, cine are de gând să alcătuiască astfel de manuale n-are decât să se apuce de treabă, căci următorii ani va fi ocupat. Noi vă mai ținem puțin de vorbă, cât să vă semnalăm cea mai, probabil, încăpățânată echipă de investigații media.

Așadar, premiul “#mergemdupăsistem” (al cărui nume este fără rușine plagiat integral după aproape semnătura care de un an de zile face lumea medicală să tremure) se acordă echipei Mirela Neag, Răzvan Luțac și Cătălin Tolontan, care a transformat Gazeta sporturilor în cel mai tare ziar de investigații din România. Cel puțin din 2009, în contul unei părți a acestei echipe putem trece cele mai profesional făcute anchete jurnalistice și, în același timp, anchetele cu cele mai constante rezolvări definitive și irevocabile în instanță. Iar dacă Tolo și Mirela Neag au fost amintiți la fiecare final de an, de când există această rubrică, mențiunea specială a acestui an merge către Răzvan Luțac, cel care și-ar fi putut dori, la 14 ani, când s-a apucat să scrie în presă, să devină vedetă TV. Azi are 23 și este deja un ziarist pe care mafioții din sănătate nu-și doresc să-l întâlnească. Iar dacă sistemele mai și mor, ajutate la timp, Răzvan e dovada clară că presa nu e pregătită să-și pună vată-n nas și să se întindă pe catafalc.