1982 a fost un an și fericit, și dezastruos. E drept, doar la sfîrșit. Se născuse Bogdan. Scăpasem nebătut din arestul Miliției, împreună cu Virgil Mazilescu. Părea că e bine. Dar terminasem glorioasa aventură din satul Bulbucata, reședința de vară a lui Petre Stoica, și terminasem plimbările pe la conacul Ioanei Crăciunescu, hăt, departe, lîngă rîu. Școlerii, directorii și colegii mă îmbiau să mă întorc la toamnă. Însă îmi schimbasem domiciliul în Făinari, așa că nu aveam cum să ajung la 6 dimineața la autobaza Alexandria. Ar fi trebuit să iau patru mijloace de transport. În anul acela, cine mai ține minte, nu te lipeai ușor de autobuze, troleibuze ori tramvaie. Era criză. Așa că mi-am început viața de șomer. Greu la deal cu banii mici. Ca acum, sau aproape ca în zilele noastre. După nomenclator, eram un parazit. În fine, vine și luna decembrie și-mi zic, ca tot românul, că, sigur, la anul, încă din ianuarie, din prima zi, va fi mult mai bine. Poate moare măgarul, poate moare-mpăratul.
Și cum ședeam și cujetam, numai ce primesc un telefon de la T. T. Coșovei: „Bătrîne, te bem! Ai luat premiul de debut!”. Eu, să cad de pe scaun, cu receptoru-n mînă. (Aici, am să mă prefac că n-am să spun ce am întrebat. Traian, de acolo de unde-o fi, e singurul martor. Era vorba despre Nino Stratan, care debutase odată cu mine, anul anterior. În fine, i-am zis că aș da de băut, da’ n-am biștari. „Ce biștari, fraiere, premiul e cu bani!” Brusc, am devenit atent. „Cît?” „Vreo șapte mii, și eu am luat!” M-am înveselit, de parcă aș fi cîștigat la Loto. Așa că, atunci cînd am pășit în sala de festivități, împreună cu Ion Mureșan și Marta Petreu, nu numai că vedeam aievea piciorul lui Dumnezeu, pe care-l înșfăcasem, dar știam că sînt și cel mai mare poet al tuturor timpurilor. Sala era bocnă și, imediat după festivitate, am pornit, împreună cu toți (sau aproape toți) premianții la “Cina”, să sărbătorim.
Tot ce mai țin minte – veți vedea de ce – e că am urcat în salonul special, unde tronau platourile și băutura. Era o veche tradiție: premianții dădeau de băut juriului, șefilor și colegilor însetați și, Doamne, tare mai erau însetați! Se instaurase, deja, o tradiție nouă, iscată de aceeași criză: beam repede, să nu vină ora închiderii. Așa că m-am pus pe lucru și am ajuns acasă cam pe la ora 11. Nu știu cum, nu știu de ce, nu știu pe unde. Eram mangă, dar fericit. Nevastă-mea m-a băgat în pat și s-a uitat în portofelul pe care îl agitam ca pe un trofeu. Mai erau 4.000 de lei. Deci era bine!