Auzisem despre canadianca Alice Munro, ca despre o foarte bună autoare de proză scurtă. Canadienii o compară mîndri cu Cehov pe această doamnă născută în 1931, care în 2009 a luat Man Booker Prize. În România a apărut o singură culegere de povestiri de-ale ei, la Editura Litera. La bursa pariurilor din ultimele zile figura în calitate de candidata cea mai valoroasă din partea Canadei.
Cum n-am citit nici o povestire de Alice Munro, nu pot spune nici că-mi place, nici că nu. Cu criteriile geografice pentru atribuirea acestui premiu nu mă împac, aşa n-o să mă vedeţi scriind că venise timpul să ia Nobelul pentru literatură şi un scriitor (o scriitoare, în acest caz) din Canada.
Mă bucur însă că proza scurtă, gen tot mai oropsit la noi, şi nu numai la noi, a fost privită, în sfîrşit, aşa cum se cuvine de juraţii Academiei Suedeze. De altfel tocmai din cauză că Munro n-a scris nici un roman în întreaga ei carieră literară, cei care o apreciază erau de părere că ăsta ar fi marele ei handicap. Ar mai trebui spus că ea e primul autor care n-a scris decît proză scurtă care ia Premiul Nobel, ceea ce mă face să-mi amintesc cu părere de rău că Borges a fost sărit de Academia Suedeză şi că Salinger, care pentru mine e mai ales un genial autor de povestiri, a fost de asemenea trecut cu vederea. M-aş bucura, aşadar, dacă aş citi în motivaţia juriului, la început: „Pentru că Academia Suedeză nu a premiat doi autori geniali de proză scurtă, Borges şi Salinger, care au schimbat literatura care s-a scris în lume după apariţia povestirilor lor şi ca un omagiu pentru Cehov povestitorul, se decernează Premiul Nobel pentru literatură unei doamne care a rămas fidelă prozei scurte în toată cariera ei literară.” După care aş citi încîntat partea care se referă strict la Alice Munro, cărei îi doresc să se bucure de acest premiu, cu speranţa că în discursul de la decernarea premiului nu va uita să-i amintească pe cei trei.
