În februarie 1866, tînărul căpitan de dragoni mic de înălțime, disciplinat și punctual ca o pendulă, căruia destinul îi pusese la păstrare tronul României, nu avea nici o bănuială. Istoriei nici nu-i trecea prin cap să-l bage în seamă pe Karl, iar el trăia cu pasiune, într-o cazarmă prusacă, monotonia asfixiantă a pasului de defilare.
La 2.000 de kilometri de poligoanele lui de tir, România agoniza într-o criză de legitimitate politică. Locotenența domnească formată din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și Nicolae Haralambie – cei trei vulturi hoitari care au înhățat rămășițele puterii lui Cuza – l-a propus domn pe Filip al Belgiei. Filip a refuzat, firește, fiindcă aflase că Napoleon al III-lea avea alte socoteli, iar Napoleon al III-lea era un fel de unchi bogat și cu toane al casei regale belgiene. Dar, înainte să refuze, cel puțin cîteva zile, Filip a ocupat, în destinul posibil al României, locul lui Carol I.
Ce-ar fi fost România cu Filip pe tron? Acest Carol avant la lettre, fiu al regelui Leopold I și al reginei Louise d’Orléans, avea nu doar rădăcini mai aristocratice ca ofițerul Hohenzollern, ci și o avere orbitoare prin comparație, care făcea să pălească micul castel acoperit cu iederă și datorii din Sigmaringen.
Filip, conte de Flandra, era mai mare cu doi ani decît Karl, mai înalt cu douăzeci de centimetri și putem bănui că această diferență de lungime se păstra și în alte amănunte trupești, fiindcă prințul belgian le făcea să ofteze atît pe doamnele de la curte nebăgate în seamă de soții lor, cît și pe soții de la curte nebăgați în seamă de soții. Educat la Paris, Bruxelles și Berlin, antrenat în saloanele marilor suverani ai vremii și obișnuit să folosească servitori și în camera tronului cu capac, Filip avea acea finețe tipică nobilimii extreme, compusă din lux și paloare, din plictiseală și ironie, din artă, pesimism și dezinteres total.
Pasionat de vînătoare, dar mai mult de gonacii chipeși, Filip își folosea excepționala înzestrare de țintaș pentru a cîștiga pariuri de precizie. Banii îi juca apoi la cărți, unde pierdea cu o generozitate demnă de secolul Regelui Soare.
În 1865, fratele lui tocmai fusese uns pe tronul Belgiei, așa că orizontul dinastic al lui Filip arăta la fel de negru ca ochii pajului care-l ajuta la dezbrăcat. Cînd a refuzat propunerea de a lua tronul României a avut inteligența de a-și evalua pofta de viață. Napoleon al III-lea s-a dovedit generos cu această decizie, iar Karl Anton de Hohenzollern, tatăl viitorului Carol, i-a dat-o de nevastă pe fiică-sa, Marie Louise Alexandra Caroline, sora mai mică a căpitanului de dragoni. Fata nu era o frumusețe, dar era o oportunitate. Ajutat de zestrea înzecită de Napoleon și, poate, de excelentul vin franțuzesc primit săptămînal din Bourgogne, Filip a putut să-i producă Mariei Louise cinci copii.
Excelent articol !!!!!!