Asta zic la un moment Princepele şi messer Ottaviano, în romanul pentru care Fănuş Neagu l-a acuzat pe Eugen Barbu de plagiat. Aici nu era cazul, deşi Barbu preia fără ghilimele de prin cronici şi de pe unde mai nimereşte. Princepele e marea izbîndă a lui Barbu. O parabolă barocă a puterii, cu trimitere la trecutul apropiat şi cu personaje care au modele recognoscibile în viaţa literară a vremii. Unul dintre motivele pentru care Fănuş l-a făcut de plagiator e că s-a recunoscut – şi l-au recunoscut şi alţii – într-un personaj, Neftiotache Buhuş, pe care Barbu îl descrie drept „scribălău gras, mîncău şi beţiv, autor de invenţiuni ticăloase şi de cuvinte jicnite.” şi căruia îi rezervă un sfîrşit grotesc.
Ce mi-a plăcut cu osebire în Princepele e limbajul de cronicar tîrziu, cam de pe vremea domniilor fanariote, pe care Barbu îl construieşte migălos şi plauzibil, suficient de viu, încît să nu pară chinuit şi cu destule arhaisme şi întorsături arhaizante de frază, încît să aibă aer de epocă.
Princepele nu e un anumit domn fanariot, ci un personaj construit din mai multe persoane, aduce adică şi cu Vodă Caragea în timpul căruia a venit ciuma care-i poartă numele şi pe care Barbu o descrie pe larg în primul capitol al romanului, dar şi cu excentricul Mavrogheni, cel care-şi înhăma cerbi la trăsură şi-şi arunca presupuşii duşmani din Turnul Colţei. De altfel Barbu are relaţii lejere cu istoria. Princepele său vrea să facă un măreţ canal navigabil, în Ţara Românească, scop în care foloseşte munca forţată şi condamnaţi scoşi de la ocnă, ceea ce nu s-a întîmplat în timpul fanarioţilor, ci mult mai tîrziu, pe vremea lui Gheorghiu-Dej.
Dacă tot n-are un contract riguros cu istoria, romancierul fabulează fără teamă, închipuind uriaşe petreceri dezmăţate la Curte, prin case boiereşti, dar şi prin cîrciumi de pripas. Una dintre aceste petreceri, făcută după modelul carnavalului veneţian şi al Saturnaliilor, n-are nici o legătură cu verosimilitatea, în schimb funcţionează bine în ambianţa inventată de Barbu.
În timp ce Princepele venit din Fanar se afişează sfidător cu messer Ottaviano, boierimea locală nu se lasă mai prejos. După Barbu, toţi sînt făţarnici, beţivi, curvari, mîncăi peste măsură, iar cei care urzesc împotriva Princepelui, trimiţînd plîngeri la Stambul, cînd se văd daţi de gol de vreun ginere şantajist şi delator, cad la picioarele Domnului şi imploră iertare.
Viziunea asta i-o fi rămas autorului de pe vremea cînd voia să facă din Princepele un roman cu haiduci şi de la scenariile filmelor cu haiduci, în care era musai ca boierii să fie ticăloşi. Mai e însă ceva. Şi în alte romane ale sale, cînd îşi încearcă puterile cu personaje pozitive, Barbu n-o prea nimereşte – îi ies schematice şi se simte că romancierul se chinuie cu ele. (Cel mai convenţional personaj din Princepele, Ioan Valahul, e şi singurul cumsecade şi făcător de bine.) Cum trece însă la depravaţi, căzături, sceleraţi şi sicofanţi, deodată se înviorează şi imaginaţia îi funcţionează unsă.
Încît dincolo de sugestia că istoria se repetă, din finalul romanului, cînd se termină şi cu Messer Ottaviano şi cu Princepele, iar în Bucuresci se instalează Princepele cel nou, la bariera Delea Veche apare şi un messer de la orient. Adică, ne previne mizantrop Barbu, că istoria se repetă, asta ar mai fi cum ar fi, dar ne refuză şi speranţele.