Din toamna anului 1898 și pînă în toamna anului 1899, în România n-a mai plouat. Seceta a pîrjolit holdele și, odată cu ele, și edificiul fragil al finanțelor statului. Criza a lovit economia românească cu forța unui asteroid. Bugetul național s-a prăbușit, iar falimentul de stat a încolăcit întreaga țară, ca un șarpe monetar internațional, căci creditorii externi și-au sporit strînsoarea.
De la Războiul de Independență, România trăia pe datorie. Împrumutase bani la greu pentru a finanța marile lucrări de infrastructură – căi ferate, porturi, podul de la Cernavodă. Clasa politică spera să modernizeze țara într-o singură generație, cum zicea Take Ionescu.
Numai că nici un giuvern nu luase, în cei 18 ani de împrumuturi, vreo măsură de consolidare a economiei. Dimpotrivă, România trăia de pe urma exportului de cereale și atît. Nu capitaliza nimic, nu diversifica producția și veniturile cîtuși de puțin. De pe urma cerealelor veneau în țară 80% din cîștiguri, iar cînd seceta a oprit fabrica de bani, economia s-a prăbușit.
Guvernul conservator condus de Gheorghe Grigore Cantacuzino, zis Nababul, numit în aprilie 1899, a anunțat un pachet de măsuri de redresare. Între aceste măsuri, după un obicei care s-a păstrat pînă în ziua de azi, se găsea privatizarea sau vînzarea activelor statului.
Nababul a scos la vînzare cota statului de la Banca Națională, în cuantum de o treime, pe care a luat 18 milioane de lei. A mai vîndut monopolul hîrtiei de țigarete pentru 15 milioane de lei și cam atît. A mai încercat să vîndă Societatea Română de Navigație Maritimă, adică flota, și terenurile petroliere ale statului, adică Petromul. Acestea, însă, au fost nevoite să aștepte încă un secol în portofoliul statului român, pînă cînd doi succesori ai Nababului, Băsescu și Năstase, au reușit să ducă la bun sfîrșit înstrăinarea lor.
În 1899, cei mai înverșunați opozanți ai vînzării au fost liberalii. Pe atunci, în liberali clocotea patosul național. Deviza lor, „Prin noi înșine“, își croia drum cu coatele, anticipînd revenirea în prim-plan a familiei Brătianu.
Abia acum se vede de ce s-au bătut liberalii de ieri împotriva vînzării activelor de stat: ca să aibă ce vinde, la o adică, urmașii lor, liberalii de azi.
Dar ăștia de azi nu sunt liberali. Singurul privatizator cu adevărat liberal e dealerul Tăriceanu. A privatizat și el la greu la viata lui politica, pana la decesul de anul trecut. Citulicii aștia sunt privatizatori a căror unica doctrina e însăși privatizarea. Pai asta e privatizare? Fără un preludiu, fără o minima gargara pentru feisbucimea tefelista? Incomparabil! Ca și cum ai compara parul sârmos al privatizatorului Tăriceanu cu latele razlete, slinoase și vopsite cu care își coafează Catu chelia pentru selfie-uri.