Pierderea la scor a alegerilor locale de către PDL nu ar trebui să fie nici o surpriză, dar nici vreun motiv de bucurie. Oamenii şi-au permis o mică descărcare nervoasă, eliminînd parţial frustrarea acumulată în aceşti ani negricioşi, cînd fasciile lui Băsescu au furat şi au siluit bugetele publice, au torturat administrativ şi au dictat cu o aroganţă fără precedent dezordinea lucrurilor.
Probabil că reacţia publică faţă de modul de viaţă politică inspirat de Traian Băsescu şi colportat de acoliţii săi se va exprima şi mai pregnant la alegerile parlamentare. În final, sper ca PDL să ajungă un soi de partiduleţ mic şi cochet în care diverşi veleitari locali să-şi dispute statutul de lider. Un soi de partid-muzeu de istorie politică naturală, în care să te poţi înscrie provizoriu, cu copilul, în cîte-o duminică însorită, doar ca să-i poţi arăta vechi schelete de dinozauri politici, nevăstuici împăiate în scopuri electorale şi şerpi constrictori de bugete publice. Dar, îniante ca gaşca de fanarioţi să se disipeze prin alte partide, ar fi minunat ca PDL să fie obligat cumva să–şi organizeze nu doar un congres intern, dar şi un soi de proces hazliu à la Nurnberg. Aş prefera genul de eveniment la care să fie pronunţate nişte condamnări simbolice şi formale la divese munci haioase în folosul comunităţii. Udrea, de exemplu, ar trebui, în cazul în care ar fi găsită vinovată de ceva cît de mic, să fie pusă să se vopsească brunetă şi să dea cu mopul prin Parlament cîte-o oră pe zi timp de patru ani. Ioan Oltean, care cică s-a declarat şocat de rezultatele alegerilor, ar trebui să fie obligat printr-un HG să–şi vopsească mustaţa în maro şi să mestece tacticos cîte-o broscuţă de fiecare dată cînd apare în public. Sever Voinescu ar trebui rugat din suflet de colegi să slăbească măcar un kilogram. Cît despre Traian Băsescu, acesta ar trebui să fie obligat printr-o lege organică să poarte în public o meşă exact de forma şi consistenţa şuviţei la care a renunţat cîndva, la începutul lungii şi efemerei sale domnii. Lui să-i aducă aminte de mirosul şamponului iar nouă de Piaţa Universităţii, de sfînta naivitate revoluţionară a tinereţilor, cînd credeam că oamenii politici care se declară anticomunişti sînt nişte eroi, nu doar nişte prădători îmbrăcaţi în cojocele fashion din lînă albă.