Puțini muritori au primit de la țara lor cît a primit Mircea Geoană. Trei decenii și jumătate, România i-a îndesat sacoșa cu funcții, avantaje, bani și ocazii de a face bani, case de protocol, sinecuri și neînceperi de urmăriri penale. Dacă i se pun la socoteală și deceniile de dinainte de ’89, cînd republica socialistă i-a legănat copilăria și tinerețea cu brațele generalului Geoană-tatăl, se constată că Geoană-fiul îi e dator statului român pe viață. Și poate a venit momentul să-și achite o parte din datorii.
În momente de mare descurajare, oamenii, popoarele, statele sînt nevoite să facă lucruri groaznice. Dacii își aruncau adolescenții în sulițe ca să-l implore pe Gebeleizis. Domnitorii își închiriau copiii sultanului, ca să poată jefui țara nestingheriți. Ayatollah-ii au trimis minori pe cîmpurile de mine, nobilii francezi își trimiteau soțiile să obțină favoruri de la regi. Ce mare lucru să-l pui pe Geoană la Externe și să-l trimiți să deschidă ușa Casei Albe? Mai ales că nici n-ar fi cine știe ce pierdere. Diplomația, războiul și disperarea cer uneori măsuri nebunești.
E drept, Geoană și-a consolidat o reputație de oportunist, arivist, duplicitar, traseist, papagal și țepar. Dar asta e pe plan intern. Pe plan extern, omul e o resursă nefolosită. E conectat, cunoscut, are intrări.
În agenda lui de telefon se întîlnesc șefi de state, prim-miniștri, șefi de companii gigant și rețele de lobby, papi și patriarhi ecumenici, sportivi și vedete, generali și șefi de servicii secrete. Asta fiindcă a fost un foarte bun ambasador în SUA, un ministru de Externe descurcăreț și, mai ales, secretar general adjunct la NATO. Geoană a acumulat relații internaționale cu rîvnă de zapciu, a obținut bunăvoința unor figuri mondiale dînd din coadă cu talentul unui labrador. Știe să intre pe sub pielea celor care i-ar aduce un profit cu abilitatea unei branule. Așa că poate suna pe oricine din primii cincizeci de oameni ai planetei fără să i se închidă telefonul în nas. E mai cunoscut decît întreg Ministerul de Externe al României și are un volum de contacte personale de zece ori mai mare.
Năravul de care Geoană nu s-a dezbărat niciodată e folosirea acestor relații personale în interes strict personal. Chiar și așa, Geoană ar fi singura mutare de la Externe care ar putea întredeschide acele uși pe care România și le-a trîntit singură în nas. Sigur că nu e în USR, în PNL, dar uite că l-a invitat Grindeanu la congres, poate revine în PSD, deci în coaliție. Și apoi, Geoană nu s-a dat niciodată înapoi de la traseism. Dacă s-a înfrățit cu Vanghelie, de ce nu s-ar îmbrățișa și cu Fritz?
Precaritatea relației României cu SUA e mai periculoasă ca războiul de la graniță, fiindcă în ea se găsesc și cauza, și efectul scufundării noastre lente. De aceea, un om care se trage de șireturi cu lobby-ul evreiesc, are cuscri miliardari în California și telefonul plin de congresmeni ar trebui luat în calcul. Doamna Țoiu poate merge ambasadoare la Washington, să-l înlocuiască pe geamănul Muraru, așa cum, de altfel, i-a propus lui Marco Rubio și a fost refuzată.
Iar dacă Geoană nu se lasă convins cu una, cu două, să i se dea înapoi casa de la RAAPPS și niște șpagă în avans, ca să nu se mai zbată el și să se poată concentra pe Ministerul de Externe. La nevoie, să i se elibereze și cumnatul din pușcărie, Ionuț Costea, și să fie numit la loc la Eximbank, ca să fie și Mihaela-dragostea-mea mulțumită și să-i dea voie lui Mircea să-și ajute un pic țara.