Fără personajul imaginat de Stallone acum mai bine de 40 de ani, Creed n-ar fi rezistat nici măcar o rundă de trei secunde în memoria spectatorilor. Rocky pe negru își trage seva din Rocky original cu aceeași disperare cu care trage aer un gras după cîteva minute pe bandă. Exceptînd culoarea, noua serie a preluat totul din seria veche. Așa cam cum ar prelua niște cetățeni distinși din Harlem întreg conținutul unei case fără sistem de supraveghere.
Vechiul Rocky dădea în gropi cînd venea vorba de logică și verosimilitate a scenariului, dar compensa trosnind cu măiestrie coarda sensibilă a spectatorului. După cîteva croșee de emoție era greu să nu empatizezi cu personajul, iar cine n-a boxat cu un adversar imaginar măcar cîteva secunde după genericul filmului nu e om, e bestie de codru, fără simțire și fără suflet. Da, realizez că tocmai am descris o telenovelă pentru bărbați.
Povestea meciului dintre Rocky și cel mai politic adversar pe care l-a avut vreodată este dezgropată din memoria anilor ’80 ca să fie sămînța de scandal din care să înflorească bătaia între urmașul lui Creed și urmașul colosului sovietic. Titanii de odinioară revin în cadru ca să privească asupra noilor gladiatori, obligîndu-i să lupte asemeni spartanilor, în umbră.
Stallone și Lundgren fură instinctiv scena de sub picioarele partenerului de ecran. Singurul moment în care evoluează de la egal la egal e reîntîlnirea. E aproape înduioșător să-i vezi dezbrăcați de legendă, un cuplu de moșuleți ciorovăindu-se pe cine a cîștigat ultima partidă de șah în parc.
De cealaltă parte a corzilor de ring, Michael B. Jordan își merită pe deplin B-ul din nume. Adonis Creed are charisma unui melc mizantrop și inteligența unei moluște. Florian Munteanu are statura, are mușchii, dă impresia că ar putea face mici din orice dulău dintr-un singur pumn, dar n-are nici pe departe alura de Nemesis a antagonistului original.
Deși i s-a pus în brațe o compoziție din cele mai simpliste clișee ale perioadei Reagan, Dolph Lundgren a scos din ea artă. Privirea aia de kaghebist sinistru l-a transformat pe Ivan Drago, dintr-un monstru de mușchi și steroizi, într-o creatură legendară, un ucigaș mai eficient decît Terminator și mai nemilos decît sistemul stalinist.
Înfruntarea din ring, degenerată în poceală pe viață și pe moarte prin epuizare, avea farmecul ei și, deși deznodămîntul era clar pentru oricine nu avea o piatră drept cap, suspansul era acolo, însoțind fiecare pumn și trepidînd la fiecare căzătură la podea.
Prin comparație, cele două poceli între juniori sînt drăguțe. Fără încrîncenarea Războiului Rece din spate, fără dozele uriașe de simpatie, fără atmosferă, fără un regizor talentat și, în general, fără sentimentul originalității, atîta cît mai era într-un film numit Rocky 4, e greu să iei în serios poceala din film. Pur și simplu, sînt bătăi mai crîncene, mai spectaculoase și mai bine filmate decît astea două. Singurul lucru pe care l-am apreciat este că înfrîngerea din final îi oferă lui Drago Sr. șansa să dea dovadă de o profundă umanitate. Din păcate, este singura șansă pe care i-o oferă.
Rocky 8 ar fi fost mult mai cîștigat dacă s-ar fi numit Drago 1 în loc de Creed 2. Viața celor doi cioloveci, umiliți și obidiți, dar însetați de revanșă și de răzbunare, merita un film al său. Unul sincer, care, deși ar fi exagerat cu melodrama, măcar ar fi umplut spațiul dintre lupte cu melodramă nouă. Creed 2 insistă pe sfîșietoarea poveste a problemelor unui negru bogat în America tuturor posibilităților. De-a dreptul pasionant, dar numai dacă sforăitul e o pasiune.
Creed 2. R.: Steven Caple Jr. Cu: Sylvester Stallone, Dolph Lundgren, Florian Munteanu, Michael B. Jordan.
