În afară de masochiști, scriitorii care-și scriu autobiografia au grijă s-o înfrumusețeze. Chiar și autorii dotați cu umor simt nevoia să se scoată în față, cu o naivitate orgolioasă cu care-și etalează meritele și își ascund, retrospectiv, eșecurile. David Lodge, acest sclipitor bunic al prozei și al criticii literare englezești, are atît umor încît să nu se autoeroizeze în viața sa povestită de el însuși, dar și pe el îl mai apucă dorința de a se răfui cu trecutul lui, uneori neconvenabil. Lodge e și critic literar, nu numai prozator, și are în spate o carieră de universitar de care se simte cît se poate de mîndru. Chiar mai mîndru decît de succesele lui ca autor. Cunoscîndu-l ca pe un romancier de cursă lungă cu care faima a fost destul de zgîrcită în primii săi ani de carieră literară, dar care apoi i-a răsplătit din belșug tenacitatea, mă așteptam ca autobiografia lui să fie a unui bătrîn frustrat, care își ia revanșa asupra succeselor sale mărunte din tinerețe și mai ales asupra refuzurilor cu care au fost întîmpinate primele sale romane.
Catolic practicant, așadar minoritar religios în Anglia și în Marea Britanie, David Lodge nu se plînge nici de asta. Deși tema unor eventuale persecuții sau măcar animozități religioase îi stătea la îndemînă, Lodge nu se avîntă în ea. Dimpotrivă, el, care a frecventat în copilărie școli catolice, povestește oripilat despre abuzurile sexuale ale preoților catolici pedofili care au ajuns la tribunal. Dar asta fără a uita să precizeze că el n-a fost abuzat sexual de nimeni și că, în copilăria lui, popii catolici nu-și rezolvau problemele sexuale pe spinarea elevilor. Asta nu-l împiedică pe Lodge să-i bănuiască pe unii dintre foștii săi profesori de înclinații către homosexualitate, ceea ce, în copilăria lui, era o treabă pedepsită prin lege. Pentru bătrînul Lodge, liberalizarea moravurilor din anii ’70 e o pacoste chiar mai mare decît politica restrictivă dinainte, iar asta n-o scrie ca un bun catolic, ci ca un bătrîn care constată efectele faptului că adolescenții își încep viața sexuală de la 14-15 ani, cu copii care n-au tați legal și cu fete care devin mame înainte de vreme.
Lodge nu ascunde că se masturba în adolescență, deși e clar că nu-i convine să recunoască asta – era un obicei tot mai recomandat de medici, deși tot el admite că masturbarea nu era privită cu ochi buni de practicanții catolici ai Bibliei. Dar din punctul lui de vedere, autosatisfacerea e de preferat relațiilor sexuale timpurii. Așa că, pînă să se însoare cu aleasa inimii sale, Lodge se abține de la orice inițiativă sexuală, cel puțin așa susține în amintirile sale, unde precizează că nu s-a dus nici la prostituate, deși ar fi avut unde.
În comparație cu memorialiștii noștri, care se laudă cu cîte reguli au încălcat în tinerețe, David Lodge n-are nici un haz. E conformist, nu se consideră un geniu nerecunoscut și nu ezită să recunoască faptul că, adeseori, editorii lui au fost mai inteligenți decît el. Chiar dacă, după aceea, Lodge se laudă că el a fost mai valabil decît ei. Altfel însă, memorialistul își acceptă toate păcatele posibile, cu o modestie care la noi pare de neînțeles. Or, la noi, dacă tot îți scrii singur viața și faptele, măcar să ai un cîștig de imagine din trebușoara asta, nu să te predai ca prostul celor care atîta așteaptă ca să te ia la forfecat.
David Lodge, Născut într-un ceas bun, traducere de Radu Pavel Gheo, Editura Polirom, 2016.