De obicei, în serile de duminică, oamenii obișnuiți, cu sau fără drept de vot, se trag agale spre casele în care se adăpostesc îndeobște și încep să se gândească la săptămâna care urmează. Și oamenii mai complicați procedează la fel, se spune, doar că la un nivel mai complicat. Dar să revenim la ăștia simpli, obișnuiții. Pe ei îi preocupă, eventual, facturile care trebuie neapărat plătite pentru că s-au apropiat de termenul-limită. Îi roade dacă au sau nu săptămână de rată, dacă fondul clasei trebuie iar completat sau dacă nu cumva în program s-a mai strecurat vreo sărbătoare care se lasă cu diverse cadouri costisitoare, că altfel nu dă bine. Sunt și alte preocupări ale omului care ajunge să-și revizuiască planurile duminică seara: un șef urâcios a cărui față o vei vedea din nou la primele ore ale dimineții de luni, un maldăr de dosare ce se umple de praf pe birou, în urletul beneficiarilor care-și pierd răbdarea, un deadline prea strâns care ar fi putut fi rezolvat în ore suplimentare, dar neplătite de lucru și câte și mai câte. Chiar și reducerile mult trâmbițate la televizor și care pică fix cu trei zile înainte de salariu ar putea fi un motiv de îngrijorare. Deh, oameni simpli, probleme mici spre meschine, departe de zbuciumul care-i ține în priză 24/7 pe oamenii mari, cei cu adevărat importanți.
Cine sunt ei, oamenii mari și cu adevărat importanți? Ei, hai, că-i știți. Sunt EI. Ei, cei care au puterea. Nu pentru că ar ști ce să facă având-o, ci pentru că și-o doresc. De mici, de când îi mai scăpau ai lor în fața televizoarelor și mai vedeau câte un moment poetic desfășurat pe la vreun concurs de miss, EI râdeau în hohote de ideea că cineva care are putere, de orice fel, ar putea-o folosi pentru a face bine. Pentru a-și face bine? Da. Pentru a face bine în general? Ce prostie…
Puterea, la românii adevărați, la patrioți, există doar pentru a fi acaparată. Doritorii de putere de dragul puterii sunt precum Smaug, dragonul din Hobbit-ul. Asemeni acestuia pe giuvaeruri și pietre scumpe, se tolănesc și ei pe putere și zac. Puterea le devine pavăză, iar somnul le este tulburat la gândul că în această pavăză ar putea exista vreo fisură. Spre deosebire de Smaug, însă, puterea nu le este suficientă dacă nu află nimeni că o au. De aia apar des în public, de aia trimit semnale, de aia strecoară în aproape orice discurs și o mică amenințare. Trebuie să știe, mai ales cei vizați, că nu te pui cu deținătorul puterii.
Vine o vreme, însă, când puterea se duce, dispare, e ca și cum n-ar fi existat vreodată. Înfrigurați, foștii oameni puternici își apără goliciunea cu palmele făcute căuș, uitându-se dacă-i vede cineva. Duminică seara, ei își numără dușmanii care au mai scos capul peste săptămână și se gândesc dacă vor mai apuca în libertate ziua în care să-și numere banii. Duminica lor e o manea cap-coadă. Ar fi și lunea, marțea, miercurea, joia vinerea și sâmbăta, dacă ar fi în stare să-și blesteme dușmanii și să-și numere banii în versuri, pe ritmuri orientale. Dar cum sunt total lipsiți de talent, nu cântă. Doar urlă, spumegă și amenință cu dezvăluiri. Asta nici măcar manea nu mai e, ci un mare căcat, plasat strategic în fața ventilatorului.