Romancier, eseist, traducător, editor, farmacist al „pilulei de limbă” și comentator de fotbal. Radu Paraschivescu e toate astea, cu umorul uneori exasperat al optimistului care-și păstrează luciditatea.
Cristian Teodorescu: Chiar dacă mi-ai zis că nu le ai cu politica, ce părere ai că, „la cererea străzii”, președintele Turciei ar reintroduce pedeapsa cu moartea la el în țară?
Radu Paraschivescu: La cererea cărei străzi? Cum îi spune? Dar dacă nu e stradă, ci alee? Sau bulevard? „La cererea străzii” mi se pare o construcție fără chip și identitate, în care se aud ecouri de tip „un grup de generali patrioți” din însăilările delaționiste ale lui Alcibiade-Vadim Tudor. Sigur, Turcia e un spațiu în care furorul sangvinar se simte bine, un loc în care, ne spune istoria, s-a vărsat sînge mult, uneori în coregrafii sinistre. Pe de altă parte, înflăcărarea gloatei se face ușor în țările de coloratură și influență asiatică, unde pasul următor inflamării e fanatizarea. Astea sînt lucruri ușor de observat. Cred însă că președintele Erdogan nu are nevoie de ajutoare pentru reintroducerea pedepsei cu moartea. Ar fi gata s-o reintroducă pe loc – fără consult sau imbold stradal. Dincolo de faptul că pedepsirea prin suprimare e o barbarie și un nonsens, important e totuși altceva. Erdogan știe că revenirea la pedeapsa cu moartea ar însemna încetarea demersurilor de intrare în Uniunea Europeană. S-ar putea ca asta să fie șansa puciștilor. Dacă, firește, UE mai prezintă interes, la felul cum arată acum, pentru o țară uriașă și proptită pe două continente.
C.T.: Știai că lui Erdogan i se mai spune și Ceaușescu al Turciei?
R.P.: Sigur, sînt asocieri ușor de făcut. Avem de-a face, în principiu, cu doi satrapi fabricați după același calapod, cu doi ahtiați după putere, dornici să și-o conserve cu orice preț. Să nu uităm totuși că Erdogan are de condus un popor infinit mai numeros și mai exploziv decît a fost, este sau va fi vreodată poporul român. Să nu uităm complicațiile religioase și terorismul dinăuntrul Turciei. Să nu uităm problema kurzilor. Să nu uităm miza teritorial-strategică a Turciei, mult peste a României. Da, Erdogan este un personaj vrednic de repulsie. E un om care se visează sultan și care trăiește – ce farse sinistre joacă uneori istoria! – în același timp cu un om care se visează țar. Iar cînd rîvnești la puterea fără margini a înaintașilor, cînd cazi în sclavia jilțului, nu te sfiești să-ți anihilezi criticii sau adversarii. Teoretic, dacă ai de ales între Erdogan și Ceaușescu, dai cu banul și te rogi să ți-l fure cineva înainte să cadă pe pămînt. Numai că Erdogan nu și-a înfometat poporul, nu l-a ținut în mizerie, frig și întuneric. Ceaușescu, da.
C.T.: Cum se face că mai toți marii scriitori de azi ai Turciei, inclusiv Orhan Pamuk, au avut sau au probleme cu autoritățile, ca apărători ai drepturilor omului?
R.P.: E simplu și nu e neapărat ceva legat de scriitori. Dat fiind că autoritățile din Turcia nu pun preț pe drepturile omului, oricine încearcă să apere aceste drepturi intră automat în conflict cu Puterea. Că un apărător e scriitor, altul șofer de taxi și altul student la Biologie e irelevant. De altfel, dosarul pătat al drepturilor omului este, de ani buni, principala piedică a Turciei în tentativele (unele mai degrabă jucate decît reale, după cum s-a dovedit) de integrare în Uniunea Europeană. De la felul cum operează Justiția la corupție și de la ororile penitenciare la cenzură, totul vorbește despre un regim unde drepturile omului sînt un capriciu peste care treci cu vederea sau cu șenila. Cît despre scriitori, ei fiind cutii de rezonanță ale societății, firește că sînt mai ascultați și mai urmăriți decît alți componenți ai societății. Evident, au credibilitate mai mare, fiindcă au ajuns la un alt nivel de înțelegere a realității, sînt mai informați, au lecturi și orizont, au ochiul și urechea mai bine calibrate pentru perceperea corectă a realității. Și pentru interpretarea ei, pentru citirea ei în orizontul unui deceniu sau a mai mult.
C.T.: La televizor vorbești despre greșeli gramaticale, despre cărți și despre sport (adică despre fotbal). Cum vin de se pupă astea?
R.P.: Se pupă liric și îndelung. Și se simt foarte bine împreună. Nu văd nimic spectaculos în a-ți plăcea să citești, să vorbești o limbă curată (și chiar bogată în nuanțe, dacă se poate) și să te uiți la meciuri. Sigur, ceea ce am numit cîndva „hermeneutica ofsaidului” te poate coborî în ochii unora care așteaptă de la tine doar patinaj pe gheața excelenței în literatură și gramatică. Îmi asum riscul. Nu mă consider pîndit de schizoidie, deși am fost avertizat de prieteni dragi că nu risc doar șpagatul perpetuu, ci și risipirea. Îmi asum și asta. Iar Digi 24 s-a comportat firesc, fără prejudecățile care îngustează concepțiile unora. Așa că mi-a creat condiții să vorbesc și despre Bohumil Hrabal, și despre anacolut, și despre Anghel Iordănescu. Oricum, umblu la mine cu o definiție croită anume pentru întrebările de acest tip, care pedalează pe incompatibilitatea dintre fotbal și literatură: „Sportul e cultură corporală”. Am auzit-o la Radu Cosașu și am preluat-o cu entuziasm. Asta ca să nu fac trimiteri la scriitorii care au avut sau au relații strînse cu fotbalul, unii ajungînd chiar să-l practice: Camus, Eco, Rushdie, Galeano, Hornby, Vargas Llosa etc. Cu asemenea alibiuri poți privi în ochi pe oricine.
C.T.: După știința mea, există trei televiziuni care au emisiuni despre limba română și un post național de radio, totuși vorbim tot mai prost românește. Ce ne facem?
R.P.: Situația nu e veselă, dar nu prea avem ce face. Iar explicațiile laxității sînt la îndemînă. O explicație ține de explozia blog-urilor și forumurilor, unde nu există redactor sau corector. Prin urmare, totul ține de rigoarea celor care scriu – sau de lipsa ei. Greșelile de exprimare nu sînt nici înlăturate, nici criticate (excepție fac divergențele de idei unde, în pană de argumente la chestiune, un forumist îi spune altuia „vezi că ai scris cu un i în loc de doi” sau „vezi că n-ai pus cratimă”). O altă explicație e rezistența la reguli a celor care cred că e posibil orice, oricînd și oricum. Aici e marea bătălie care se va pierde. Cîștigă tot mai mult teren argumentul potrivit căruia contează ce spui, nu felul în care o faci. Important e mesajul, nu haina în care îl ambalezi. Nu se (mai) premiază „cum”-ul, ci doar „ce”-ul. Cît de riscantă e această judecată nu se poate lămuri în două-trei fraze. Ajunge să spun că ea echivalează cu suprimarea noțiunii de stil. Și că e o foarte posibilă scurtătură spre haos, ca orice mediu din care regulile sînt expulzate (baschet, pocher, alegeri, trafic rutier etc). Te poftesc să susții lucrurile astea calm și rezonabil în public. Se va găsi cineva care să-ți lipească eticheta de „grammar Nazi” pe frunte.
C.T.: Dintre cărțile despre care vorbești al televizor, spune-mi trei titluri din literatura străină care nu trebuie ratate.
R.P.: Sper că știi cît de mare e nedreptatea la care mă obligi. Dar fie, de dragul jocului: Richard Flanagan, Să bați din palme cu o singură mână (Litera), Erik Larson, Diavolul din Orașul Alb (Publica), Florian Illies, 1913. Vara secolului (Polirom).
C.T.: Și trei titluri din literatura română care merită același tratament
R.P.: Păstrăm prima parte a răspunsului anterior, bine? În rest, opțiunile mele sînt: Ion Iovan, MJC (Polirom), Radu Cosașu (Oscar Rorlich), Viața ficțiunii după o revoluție (Polirom), Matei Călinescu, Un altfel de jurnal. Ieșirea din timp (Humanitas).
C.T.: Ca romancier treci de la lumea Renașterii la România zilelor noastre, cu aceeași naturalețe. Pe ce bază, domnule?
R.P.: Pe baza unei simple dedublări. Romanele cu acțiunea plasată în trecut și în alte țări sînt felul meu literar de-a mă îndepărta (simbolic, să ne înțelegem) de România actuală. Li s-a spus, nu știu de ce, romane istorice. Nu sînt deloc istorice, au doar un cadru și o tramă plasate în secolele XIV, XVI-XVII sau XIX-XX. Însă indiferent dacă am scris despre idila lui Inês de Castro și Pedro, despre Roma lui Caravaggio sau despre Irlanda foametei din 1850, nu am făcut decît să spun povești. Altminteri, ar trebui ca orice roman care are un decor identificabil istoricește să fie un roman istoric. Și nu e. Singur pe lume nu e un roman istoric. Nici Don Quijote. Tonul și registrul romanelor mele „externe” diferă total de cele ale cărților despre România, fie ele eseuri, articole, povestiri, cărți despre clișee sau culegeri de neghiobii. În romane sînt filmic și păstrez o tonalitate apropiată dramei, în cărțile de ogradă națională sînt vigilent în observații, amuzat și sper că și amuzant.
C.T.: Ce noutăți ai despre nesimțitul român?
R.P.: E la fel de sănătos ca în urmă cu zece ani, cînd i-am scris Ghidul. Presupun că acum are smartphone și vînează pokemoni la spital, la Ateneu sau la înmormîntare. În rest, e tot ăla.