În anii ’50, cine lua Premiul de Stat ca scriitor îl apuca de un picior pe Dumnezeul materialismului vremii. Primea atîția bani, că și după ce făcea cinste tuturor confraților care veneau să-l firitisească, tot îi mai rămîneau bani ca să-și cumpere un apartament sau o mașină și să mai aibă după aceea cu ce mai chefui vreo lună.
Bătrînul Sadoveanu n-avea nevoie de casă, îl aștepta mașina la scară, dar cînd era vorba de un ban în plus era neîndurător. Dacă tot se dăduse cu noua putere, voia s-o impoziteze cît putea. Cerea, în anii ’50, cîte o mie de lei pentru un interviu sau pentru o întîlnire cu cititorii. Ăsta era tariful maestrului. Dacă-ți plăcea, bine, dacă n-aveai de unde, asta era situația.
Cînd Sadoveanu a ajuns la pat, paralizat, de nu se mai știa cîte zile mai are, Gheorgiu-Dej îi face o vizită procolară. Partidul stabilise deja că lui Sadoveanu i se vor face funeralii naționale, dar cum să-i spui unui om încă viu ce-l așteaptă după moarte? Și mai ales cum să-i spui că nu va ajunge la crematoriu, ca eroii comunismului?
Gheorghiu-Dej încearcă să-i dea de înțeles ce va urma, uitîndu-se în sus. Dar pe peretele către care se uita în sus Gheorghiu-Dej atîrna una dintre puștile de vînătoare ale maestrului, care nu mai era în stare să rostească nici un cuvînt. Cînd fiica lui, Profira, îi spune lui Dej că maestrul Sadoveanu îi dăruiește arma lui de vînătoare, Sadoveanu iese brusc din muțenie și zice că nu dă pușca. Cîteva zile mai tîrziu, patria avea să intre în doliu, iar Sadoveanu în pămîntul sfînt de la Cimitirul Bellu.