Eu nu-mi dau seama de ce se teme lumea așa de tare de ratare. În fond, ratarea e atît de frumoasă, de utilă, de reconfortantă! În momentul cînd realizezi că te ratezi, ești absolut liberă. Nimic nu te împiedică, atunci cînd conștientizezi asta, să ai vise și o nemăsurată posibilitate de a fi tu însăți, fără să dai nimănui socoteală.
Ba chiar poți să-i spui unui băiat drăguț, care-ți face curte, uitîndu-te înochii lui: „Sînt o ratată!“. Tîmpitul va încerca să te salveze, să te ajute să-ți termini licența, să te ducă la Viena să vezi Schönbrunn-ul, să-ți prezinte albumul de familie cu surorile lui grăsuțe care s-au realizat, una la „Petrom“, alta asistentă medicală în Țara Galilor și ultima olimpică la – puah! – chimie. Nici nu e nevoie să te ascunzi: pe plajă, la Vama Veche, cu un corp onest, nimeni nu-și dă seama că ești ratată. Poți privi liniștită spectacolul grotesc al arivismului din jur: unul vrea să ajungă președintele țării, deși e ratat de cînd l-a făcut mă-sa, alta vrea să ajungă vedetă în emisiunile de rahat ale diverșilor poponari TV; uitați-vă numai la ce declară turma de fete care pozează în Click: toate vor să fie fotomodele sau să aibă o carieră în cinematografie, deși singura lor vocație ține de poziția misionarului. Așa că pînă la urmă din ratare culegi multă înțeleciune și nu mai ești, iac-așa, o vacă de muls pentru fiecare: de-aia îmi și vine să-l parafrazez pe cel mai profund ratat lucid al spiritului nostru:
Vino iar în sîn, nepăsare tristă
Ca să mă pot rata liniștită
Pe mine mi-e redă-mă!
(va urma)
