În zorii democrației noastre, Ion Rațiu a vrut să facă un ziar în România. Nu știu cine i-a găsit numele, Cotidianul, poate că Rațiu însuși, care mai scotea și o revistă la Londra, Românul liber. Bătrînul ardelean a procedat metodic. A adus o tipografie și a închiriat un imobil de la armată, pe Calea Plevnei. Avea nevoie de oameni. Redacția ziarului s-a făcut din mers. Prietenii lui țărăniști nu știau pe cine să-i recomande pentru administrație. Rațiu s-a luat și el după unul, după altul. Amicii lui îl sfătuia să fie atent, să nu se trezească pe cap cu securiști infiltrați. Din cînd în cînd îi mai atrăgeau atenția asupra cîte unuia, că e de la băieții cu ochi albaștri. La început, Rațiu se păgubea de ei. După un timp însă, a lăsat-o mai moale. Nu era el foarte credincios, dar credea în Drumul Damascului. Pentru țărăniștii care făcuseră pușcărie politică, asta era o naivitate: „Ai grijă, Iancule! Au început să-ți iasă vorbe că te-au infiltrat ăștia!”. La cîte vorbe îi ieșiseră, Rațiu începuse să se simtă vaccinat de ele. Iar în privința securiștilor, Corneliu Coposu ajunsese la concluzia că și PNȚCD-ul trebuia să-i aibă pe-ai săi. Coposu zisese asta în glumă, dar și exasperat că apropiații lui aveau impresia că se umpluse partidul de de-alde Iftene Pop și Liviu Petrina, pe care el îi primise. Cel puțin așa se spunea. Lui Rațiu îi plăceau bancurile și istorioarele cu tîlc, așa că, atunci cînd mai veneau țărăniștii să-și exprime bănuielile despre unul sau altul, replica plictisit: „Lasă, dragă, ai auzit ce spunea Cornel. Să avem și noi securiștii noștri. Vrei să mă iau cu el la ceartă că eu nu-i primesc?”. După care se minuna: dar chiar așa de mulți fuseseră?
Rațiu și infiltrații
